Wild thoughts

SACERDÓŢIU s. v. chemare, cler, menire, misiune, popie, preoţie, preoţime, rol, rost, sarcină. (Aici folosit cu sensul de chemare, menire, rost).

Oamenii cred că știu ce presupune sentimentul de confuzie. Adevărul este că nu știi ce este cu adevărat confuzia până când nu te îndoiești de realitatea propriului eu.

În timp ce vorbea cu mine mi-a desfăcut cârpa de pe picior și a început să mă spele. Apoi a așezat carnea la loc și a presat-o așteptând să se vindece.
- Nici să vă vindecați nu puteți Alteță!
- Cum mi-ați spus?
- Alteță – așa le spun eu creaturilor ca dumneavoastră. Pot să vă ajut să câștigați războiul din mintea dumneavoastră.
- Cum?
- Dacă sunteți bună, și eu cred că sunteți, cel mai probabil v-ați hrănit numai cu oameni bătrâni și bolnavi, a căror viață era deja la sfârșit. Acești oameni au trăit vieți lungi, cel mai probabil complexe și au foarte multe amintiri, amintiri pe care trebuie să învățați fie să le uitați fie să le organizați.
- Și cum mă vei învăța tu să fac asta? Tu ești om…
- Sunt om, dar sunt de asemenea tămăduitoare, asta e rostul meu pe acest pământ. Vindec. Și știu să vindec și demoni, pentru că am învățat asta de la bunica. Bunica mea a vindecat un demon acum cincizeci de ani, am fost de față. Era pierdut și trist, așa ca tine. În mintea lui se ducea un război între mintea lui și amintirile victimelor lui. Creatorul lui îl abandonase iar el nu știa cum să trăiască așa, nici măcar nu voia să mai trăiască așa, exact ca și tine. Bunica mea l-a ajutat pe el. Eu te voi ajuta pe tine. Dar vreau ceva în schimb.
- Dacă reușești să mă ajuți, am să încerc să te ajut. Plata pentru ajutorul oferit creaturilor ca tine a fost mereu trei ocale de sânge.
- Poftim? Nici nu sunt sigură că am atâta sânge în mine acum…
- Veți avea. Deci, acceptați?

Nu avem nimic de pierdut, ci doar de câștigat. Voiam să fac ordine în mintea mea. Cu orice preț. Am acceptat. Bătrâna a ieșit din cort și a strigat ceva în limba ei. Am început să aud zgomote ciudate ca și cum toți membrii șatrei s-ar fi adunat. După ceva timp bătrâna s-a întors. În urma ei veneau doi bărbați cărând un ceaun de dimensiunea unui câine mare. Mirosul sângelui din ceaun îmi gâdilă nările. Era proaspăt și curat. Bărbații cei doi au lăsat ceaunul pe un suport arătat de bătrână și au ieșit. Bătrâna spune o rugăciune sau poate o vrajă asupra lui și apoi umplu o cană pe care mi-o întinse. Am smuls-o aproape din mâna ei și am dat-o repede pe gât, după care i-am întins-o din nou. Am continuat așa până ce ceaunul s-a golit. Pe măsură ce sângele nou începea să se propage în corp îmi dădeam seama că acel sânge nu purta cu el aproape nici o amintire. Nu înțelegeam cum este posibil. La un moment dat am simțit o gâdilătură în pulpa dreapta. Se vindecase complet. Am privit-o pe bătrână.

- Cum este posibil?
- Dormiți acum, zise ea și am văzut că în mână avea o covertură foarte groasă. Dormiți, pentru că este dimineață!

Zicând astea mă acoperi bine cu ea, astfel încât să nu ajungă la mine nici măcar o rază de soare. Înainte să adorm mi-am dat seama că acoperământul oferit era făcut din piei de animale. Am simțit miros de câine, pisică, cal și iepure. M-am lăsat doborâtă de oboseala războiului din capul meu și am adormit. Încet încet mintea părea că mi se golește. Amintirile se filtrau și păreau a se așeza toate la locul lor. Mi se părea bizar că totul era atât de ușor. Mi se părea ridicol că eu încercasem să câștig războiul din mintea mea și ajunsesem aproape să mă sinucid pentru a obține victoria. La un moment dat printre imaginile care se filtrau, una singură mi-a atras atenția. Eram eu, plutind printre crucile din cimitir. Mi-am dat seama dintr-o dată ce făcuse bătrâna – îmi dăduse o doză de inocență.

Seara când m-am trezit mintea îmi era clară. Mi se părea că este imposibil să am atâta liniște în capul meu. Pentru prima oară de când devenisem vampir, în mintea mea era liniște, am căutat agenda și am notat mai întâi cuvintele Absolut singură, apoi pe rândul următor cuvântul Liniște. Bătrâna intră în cort, mă salută și îmi aduse aminte de înțelegerea noastră. Am înclinat din cap și i-am întins mâna dreaptă. A ieșit din cort și s-a întors cu un pumnal de argint, un bol și un recipient mare, dar cu gâtul îngust din același metal. Mi l-a înfipt în mână și l-a lăsat înfipt pentru ca sângele să continue să curgă. Am privit pentru câteva secunde lichidul apoi am întrebat-o:

- Al cui era sângele ce mi l-ați dat?
- Al copiilor din șatra noastră. Copii sunt inocenți, au numai liniște și speranța în inima lor. Pentru ei totul este simplu. Sângele lor este pur, iar dacă îl dau din toată inima, fără să se teamă, amintirile lor nu rămân în el.
Interesant, oare merge și la adulți, dacă sunt calmi, să nu dea amintirile lor mai departe?
- Nu știu, asta numai dumneavoastră puteți afla.
-Nu, deja am terminat, spuse ea scoțând pumnalul din mâna mea. Pielea se prinse destul de încet, iar furnicăturile pe sub piele începură. Rana din interior se vindeca și ea.
-Mulțumesc pentru tot!
-N-aveți pentru ce să îmi mulțumiți, a fost doar un troc. Eu v-am vindecat pe dumneavoastră, dumneavoastră mi-ați dat destul sânge încât să am grija de sănătatea șatrei mele pe toată durata vieții mele. Este un troc care are loc o dată la fiecare generație.

***

M-am ridicat și am plecat, lăsând în urmă partenerii de afacere. Mintea îmi era clară, nu știam încă ce voiam, dar măcar nu mai aveam atâtea voci în capul meu.

(va urma)

© 2010 Seaqxx Toate drepturile rezervate. Nu prelua fără să mă întrebi!

Tags: vampiri

Am încercat să deschid ochii. Am văzut focul dintre corturi, dar acum era aproape, mult prea aproape, la cam un metru de mine. Nu înțelegeam cum am ajuns așa de aproape. Am încercat să mă mișc, mâinile și picioarele îmi erau legate, iar mâna de pe fața mea era a unei bătrâne cu chip blajin, dar hidos.
- Bună dimineața! În sfârșit v-ați trezit. Vă păzim de două zile.
- Poftim?
- Vă păzim de două zile. V-am găsit leșinată în cimitir. În mintea dumneavoastră se duce un război…
- Cine ești? De ce m-ai legat? Ce vrei de la mine? eram de-a dreptul speriată. Nu credeam că în noul meu corp îmi va fi vreodată teamă de oameni.
- V-am legat pentru că nu știm dacă sunteți bună sau rea…
- Cum adică? Ce vrei să spui?
- Vedeți dumneavoastră, noi știm ce sunteți. Știm că nu sunteți om. Știm că sunteți un demon care se hrănește cu sânge uman. Știm că sunteți un Demon Rece. Iar demonii reci sunt de două feluri, sunt cei bătrâni, care își controlează setea și pornirile ucigașe foarte bine și aleg să mai interacționeze cu oamenii din când în când și sunt cei tineri, cei care încă nu s-au adaptat noii vieți și care sunt periculoși pentru că le vine greu să își controleze pornirile…
- De ce m-ați legat? Oare nu știți că pot rupe aceste funii?
- Ooo, ba da, sunt sigură că ați putea să le rupeți, dar nu acum. Pentru că sunteți flămândă și pentru că sunteți rănită. De asemenea funiile sunt îmbibate cu petrol, dacă încercați să le rupeți, vă vom da foc.

M-am uitat atentă la funii, erau într-adevăr îmbibate cu petrol, nu înțelegeam de ce nu simțisem mirosul deranjant până atunci, poate le-aș fi rupt sau aș fi reușit să le scot prin alunecare, dar ar fi fost inutil dacă aș fi luat foc precum o căpiță de paie. Piciorul drept îmi sângera, pulpa îmi fusese sfârtecată iar o cârpă îmbibată cu sânge ținea deschisă rana astfel încât să nu se închidă. Am văzut blidul cu sânge de sub piciorul meu și mi-am dat seama ce făceau – îmi furau sângele.

- Ce vreți de la mine? De ce îmi faceți asta?
- Vrem să vă ajutăm în schimbul unui mic ajutor, desigur.
- Nu îmi puteți oferi nimic din ceea ce vreau, nu am nevoie de nici un ajutor, decât de moarte, iar asta o pot obține și singură.

Am icnit și m-am ridicat brusc apropiindu-mă de foc. Haosul din mintea mea, oamenii aceștia care voiau să îmi fure sângele, Anton care era mort – pur și simplu voiam să se termine tot. Într-o clipită eram înconjurată de trei sau patru bărbați care m-au prins și m-au ridicat pe brațe.

- Ce facem cu ea?
- Duceți-o în cortul meu, este tânără, dar nu este rea. Nu cred că este periculoasă.
- Nu crezi? N-ar trebui să fii sigură de asta? Totuși este un demon rece la urma urmei. Știi ce pot să facă…
- Duceți-o în cortul meu! Îmi asum toate riscurile, a zis femeia aceea bătrână și hidoasă apoi s-a întors cu spatele spre ei.

M-au dus într-un cort în care mirosea a tămâie și a busuioc. M-au așezat pe un pat aflat în centrul cortului și care era înconjurat de lumânări decorate cu busuioc.

- Lăsați-mă singură cu ea!
- Ești sigură că asta vrei, vrăjitoareo? o întrebă cel mai în vârstă dintre bărbații care mă căraseră.
- Da. Și dacă îmi mai spui o dată vrăjitoare, data viitoare când vei avea nevoie să te tămăduiesc, am să te otrăvesc! Acum plecați!
- Bine, bine!

Au ascultat-o și au plecat. Cei tineri se uitau fie speriați fie contrariați la mine, cel bătrân mă privea doar cu neîncredere. Am auzit pe unul dintre cei tineri spunând că sunt frumoasă, iar pe cel bătrân spunând că: „Toți demonii reci sunt frumoși!” Deja era clar pentru mine că oamenii ăștia știau de existența vampirilor și știau destul de multe despre capacitățile lor. Și totuși nu mă uciseseră. Era clar că știau despre proprietățile curative ale sângelui de vampiri, așa explicându-se blidul în care adunaseră sângele meu. Ceea ce mă măcina acum era faptul că doream să știu ce voiau de la mine, ce însemna ajutorul lor și cu ce trebuia să îi ajut eu. Și aș fi vrut și să știu de unde știu așa de multe despre cei ca mine.

- Sunteți tânără și curajoasă, vorbi bătrâna. De asemenea sunteți tristă, iar în mintea dumneavoastră se duce un război. Așa se explică slăbiciunea dumneavoastră. Foarte rar am văzut până acum un demon atât de slab. De asemenea observ că nu v-ați hrănit de ceva vreme? De ce vă faceți asta? Vă doare sufletul?

(va urma)

© 2010 Seaqxx Toate drepturile rezervate. Nu prelua fără să mă întrebi!

Tags: vampiri

SACERDÓŢIU s. v. chemare, cler, menire, misiune, popie, preoţie, preoţime, rol, rost, sarcină. (Aici folosit cu sensul de chemare, menire, rost).

Oamenii cred că știu ce presupune sentimentul de confuzie. Adevărul este că nu știi ce este
cu adevărat confuzia până când nu te îndoiești de realitatea propriului eu.

    Prima noapte de post a fost chinuitoare, nu puteam dormi din cauza focului ce îmi ardea gâtul. Mâinile îmi tremurau exact ca unui alcoolic care încearcă să renunțe la alcool, lucru care mă scotea din sărite pentru că nu îmi dădea voie să scriu. Deși ce aș fi putut scrie? Că mi-era foame? Sau că mi-era sete? Că voiam să scap de senzația de arsură și că sigurul mod în care puteam face asta era să omor un om? Pentru că atunci când un vampir este foarte flămând și foarte tânăr, autocontrolul nu este una dintre calitățile lui. Odată cu trecerea timpului învață să își stăpânească pornirile de fiară, exact cum oamenii învață să își controleze impulsurile sexuale. Desigur, glumesc aici, pentru că oamenii nu prea au reușit desigur niciodată să facă acest lucru prea bine. Mă agățam de amintirile cu Anton pentru a uita de nevoia usturătoare de sânge și pentru a încerca să separ amintirile între ele. Vlad nu îmi spusese de acest efect secundar al acestei existențe. El părea mereu să aibă mereu totul sub control. Părea să știe care sunt amintirile mele, părea să știe care sunt ale lui, deși el susținea că el nu își amintește prea bine. Mie mi se părea că văd umbrele celor uciși de mine pe pereții cavoului în care mă încuiasem pentru a putea să meditez și să îmi fac ordine în minte. Desigur, că numai meditare nu se putea numi ceea ce făceam eu, pentru că uneori pentru a nu-mi vedea mâinile tremurând loveam cu ele pereții, iar când ajungeam la stratul de pământ săpam în el precum o cârtiță până adormeam. Nu adormeam de oboseală, ci doar de faptul că era ziuă iar metabolismul meu cerea asta.

    Al treilea rând scris conținea trei cuvinte și un semn de exclamare: „Nu mai pot!”. A fost scris în noaptea în care foamea a învins voința mea de a-mi face ordine în minte și am ieșit la vânătoare. Deși inițial voiam să găsesc un animal, pentru a nu-mi încărca mintea cu mai multe amintiri, am renunțat la gândul acesta când lângă cimitirul în care dormeam am văzut așezată o șatră de țigani. Ceea ce a fost și mai crud a fost că aproape de gardul cimitirului se juca o fetiță de 10-12 ani. Mirosul ei îmi gâdila nările și mă chema spre ea cu o forță de neînchipuit. Am făcut un efort să mă opresc să studiez bine împrejurimile. Nu mâncasem de multe zile. Eram tânără și eram slabă. Dacă ea ar fi apucat să țipe, asta ar fi alertat șatra de țigani și oricine știe că țiganii se luptă cu o forță ieșită din comun pentru a apăra unul de-al lor. Sunt unul dintre cele mai solidare popoare cunoscute de istorie. Erau mai multe corturi ridicate în jurul unui foc de vreo doi metri. Vederea focului imens m-a înspăimântat puțin. Eram eu o super creatură, dar focul mi-ar fi venit totuși de hac.

    M-am apropiat încet încercând să nu fac zgomot, nu voiam să mă simtă apropiindu-mă. Voiam să fac exact ca în seara aceea când omorâsem acel haiduc. Să o imobilizez și să fug cu ea înainte să remarce cineva că ea lipsește. Dar seara asta era diferită. Eram flămândă din cale-afară și eram și slăbită. Nu mi-am dat seama cât de mult zgomot făceam când mă deplasam. M-a văzut. Inițial a fost curioasă, dar a remarcat culoarea mea anormal de albă și pielea strălucitoare, apoi hainele ponosite murdare de sânge și felul în care mă deplasam abia atingând pământul. Eu credeam că mă deplasam repede, dar când am văzut-o alergând spre corturi țipând într-o limbă pe care n-o înțelegeam, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă și deja aveam în fața ochilor moartea mea prin ardere în focul acela. M-am prăbușit la pământ. În mintea mea era în continuare haos. Mi-l aminteam pe Anton spunându-mi că mă iubește, apoi pe Vlad spunându-mi că mă va proteja, pe mama spunându-mi că îi pot spune orice, pe tata care îmi spunea să nu mă mai chinui să-l traduc pe Shakespeare, pentru că la noi încă nu sunt oameni care să-l aprecieze. Îmi aminteam domnița cu ochii verzi a lui Vlad, care îi spunea acestuia că face totul pentru el și pentru viitorul lui ca domnitor. Îmi aminteam un bătrân căzut sub un plug, durerea lui când plugul i-a secționat o parte din mușchiul piciorului, durere care o simțeam ca fiind a mea. În urechi îmi răsuna o melodie de scripcă, pe obraz simțeam o mâna caldă. Era Anton, cu degetele lui uscățive și fine. Mă mângâia, dar nu spunea nimic. De ce nu spunea nimic?

    Plecasem de lângă Vlad să învăț singură ce însemna a fi vampir. Voiam să îmi iau de la capăt viața. Să construiesc noua viață singură. Să îi definesc cursul și formele, să construiesc totul de la zero. Dar îmi dădeam seama acum când zăceam pierdută în propria minte că nu aveam cum să construiesc o viață din nimic. Amintirile ce se amestecau în capul meu nu erau nimic, dar erau departe de a fi ceva. Singurele amintiri clare erau cele legate de Anton. Am făcut un efort să le ordonez cronologic și să le separ de celelalte. Mâna caldă era încă pe obrazul meu. Eram sigură de acum că nu era a lui Anton. Anton murise. Anton nu mai era. Mă lăsase singură. Acum eram singură pentru eternitate. Absolut singură. Mintea mi se blocase pe aceste două cuvinte: absolut singură. Intenționam să le scriu în legătura mea de foi.

(va urma)

© 2010 Seaqxx Toate drepturile rezervate. Nu prelua fără să mă întrebi!

Tags: vampiri

SACERDÓŢIU s. v. chemare, cler, menire, misiune, popie, preoţie, preoţime, rol, rost, sarcină. (Aici folosit cu sensul de chemare, menire, rost).

Oamenii cred că știu ce presupune sentimentul de confuzie. Adevărul este că nu știi ce este
cu adevărat confuzia până când nu te îndoiești de realitatea propriului eu.

    Anul 1780 găsea Moldova și Țara Românească sub suzeranitate turcească și protecție rusă, mai exact otomanii se înțeleseseră rușii în 1774, după incursiunile comandate de țarina Ecaterina a II-a în
cele două principate, incursiuni care n-au putut duce la alipirea celor două la imperiul ei datorită opoziției celui ce-al treilea imperiu, cel Habsburgic, desigur. Așa că pentru a scăpa de amenințarea austriecilor, s-a decis înțelegerea de mai sus care implica faptul că cele două principate erau teritoriu turcesc, dar rușii avea grijă ca populația să fie protejată de abuzurile turcești. Unul dintre lucrurile pe care nu le-am înțeles niciodată a fost de ce acest popor care era urmașul dacilor, popor care în urmă cu o mie și ceva de ani ținuse piept unei armate romane de vreo zece ori mai numeroasă, ar fi ales benevol suzeranitatea. Moldova se dusese singură cu jalba în proțap la otomani și le ceruse protecția sau mai exact le-o cumpărase cu un tribut. Motivul fusese desigur teama, pentru că exact ca și celelalte principate românești se afla la granița celor trei mari imperii și fiecare dintre ele voia câte o parte de Românie. Cumpărându-și de fapt protectoratul, Modova spera să scape de alte scindări de teritoriu și abuzuri turcești, pentru că teritoriul ei nu era considerat a fi parte a imperiului. Dar atunci când balansul de putere între cele trei imperii a început să se încline în favoarea Austriei, când aceasta a cerut o parte din Moldova turcilor, aceștia au arătat ce înțelegeau ei prin protecție dând Bucovina fără a vocifera prea mult. Singurul care a vociferat a fost domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, pus pe tron de ruși, lucru nu prea inteligent, pentru că intrigile și banii austriecilor i-au adus desigur pieirea.

        ***

    După ce am fugit de lângă Vlad și de lângă orașul natal m-am îndreptat spre Moldova. Pe când Transilvania se afla sub dominație austriacă iobagii de aici vedeau Moldova ca pe un tărâm al făgăduinței – pământ românesc, aflat sub protecție turcească, dar în care țăranii nu erau chinuiți. Treceam dintr-un sat în altul hrănindu-mă numai cu cei slabi sau aflați deja pe moarte pentru a nu da nimic de bănuit. Pe vremea aceea oamenii erau foarte sperioși și orice lucru ieșit din comun făcea ca imaginația lor s-o ia razna și să se ajungă la vânători de vrăjitoare. Aș fi vrut să mă opresc din mișcare, dar în societatea de atunci un om care iese doar noaptea dădea de bănuit. Cel mai ciudat era când eram văzută noaptea. Deși mă mișcam destul de repede uneori mai scăpam din când în când privirii oamenilor. Mereu vor exista oameni chinuiți de gânduri care nu pot dormi noaptea și își caută răspunsurile în lumina lunii, vocea pădurii și întunericul nopții. Uneori mă gândesc serios că noi vampirii am dat naștere legendelor strigoilor, pentru că atunci când suntem flămânzi și neîngrijiți arătăm oarecum… morți.

    Privind filmele și citind acum romanele actuale despre vampiri mă amuz de creativitatea
oamenilor. Mai în orice roman vampirii fiind de origini nobile își păstrau averea din generație în generație pozând în propriile lor rude îndepărtate sau copii. Mă amuză, pentru că în vremea aceea, pe teritoriul ce acum se numește România situația nobililor era una oarecum incertă. Dacă supărai un nobil mai puternic decât tine sau vreun împărat uns de Poartă sau se întâmpla să pui sub semnul întrebării regimul de conducere turcesc îți era imediat confiscată averea și eventual dată celui ce te turna. Nobilii nu prea se nășteau și mureau nobili, decât dacă erau prea norocoși, pentru că schimbările de stăpân și mutarea loialității duc desigur la sabotarea încrederii. Așa că vampirii despre care sunt scrise acele romane, ori sunt doar plăsmuiri ale unor minți foarte creative, ori poate nu erau originari din România sau oricare alt spațiu european.

    Eu însămi nu aveam mai nimic. Cărțile mele rămăseseră în subsolul bisericii păgâne. Îmi luasem cu mine doar o legătură de foi albe pe care încercam din când în când să îmi scriu gândurile. În prima noapte dormită fără Vlad într-o scorbură a unui copac am scris doar un singur cuvânt: confuzie. Eram confuză, nu știam unde să merg, nu știam dacă a doua noapte voi apuca să deschid ochii. Mă temeam că cineva mă va găsi și poate îmi va deranja somnul și va încerca să îmi facă cunoștință cu soarele. Nu știam ce simțeam față de Vlad. Când m-a lovit panica singurătății într-un univers care era total nou pentru mine mi se făcuse chiar dor de el. La începerea celei de-a doua nopți, mi s-a părut chiar că i-am simțit prezența. Dar cel mai probabil mi se păruse, pentru că din câte îmi explicase Vlad, vampirii nu mai reacționează unii în prezența altora cum reacționează oamenii. Probabil mintea mea se juca cu mine.

    Al doilea cuvânt scris a fost haos. Amintirile mele începuseră să se amestece cu ale lui Vlad și ale victimelor mele. Aveam impresia că am cunoscut niște oameni și că simțisem ceva pentru ei, dar deși trăirile și amintirile păreau a fi ale mele mă simțeam oarecum detașată de ele. Îmi aminteam un dans la o horă într-un sat cu un tânăr cu ochii azurii precum cerul clar de primăvară. Nu era amintirea mea, dar o simțeam ca și cum ar fi fost a mea. Singurul motiv pentru care mi-am dat seama că nu este amintirea mea era Anton. Eu știam sigur că nu iubisem pe altcineva în afară de el și mai știam că locuind toată viața mea în Alba Iulia sigur nu aveam cum să fi participat vreodată la horă de la sat. Am încetat să mă hrănesc și nu am mai ieșit noaptea din ascunzătoare, voiam să dorm și să uit. Dar amintirile mă bântuiau ca niște fantome nemulțumite că deveniseră ceea ce deveniseră și parcă eu aș fi fost de vină de asta.

(va urma)

© 2010 Seaqxx Toate drepturile rezervate. Nu prelua fără să mă întrebi!

Tags: vampiri

SACERDÓŢIU s. v. chemare, cler, menire, misiune, popie, preoţie, preoţime, rol, rost, sarcină. (Aici folosit cu sensul de chemare, menire, rost).

Oamenii cred că știu ce presupune sentimentul de confuzie. Adevărul este că nu știi ce este
cu adevărat confuzia până când nu te îndoiești de realitatea propriului eu.

    Ca vampir îmi lipsesc uneori bătăile inimii omenești; când iubeam îmi plăcea să stau să îmi ascult inima bătând ritmul iubirii mele. Vlad spunea că sunt o copilă, că sunt încă tânără și de aceea îmi lipsesc aceste manifestări umane și că odată cu timpul voi realiza că vampirii simt și se manifestă altfel, deși nici el nu aflase un alt mod de manifestare a dragostei în afară de nevoia de a mă proteja pe care o simțise pentru mine. Probabil încerca doar să mă încurajeze. Tot el îmi spunea că în timp am să uit tot ce a fost înainte de renaștere, inclusiv iubirea mea pentru Anton și felul cum simțeam atunci. Dar de câte ori priveam steluța de fosfor dăruită de Anton sau verighetele care fuseseră modificate încât să fie legate una de alta și să stea țepene pe inelarul mâinii stângi, auzeam aievea bătăile inimii lui împreună cu bătăile inimii mele de om și mă durea sufletul, dacă pot să spun așa, pentru că uneori mă întrebam uneori dacă mai aveam suflet. Și dacă îl aveam, faptul că îmi puteam aminti ce simțeam ca om, nu știam dacă ar fi trebuit să îl consider o binecuvântare sau un blestem. Îmi aminteam de Anton, singura mea iubire umană și aducându-mi aminte de acele sentimente tânjeam după ele. Poate era totuși un blestem.
    Dacă la început credeam că îmi este dor de ceea ce înseamnă a fi om, pe măsură ce timpul a trecut mi-am dat seama că este posibil să nu mă fi descurcat niciodată bine ca om, pentru că nu avusesem nici măcar un prieten adevărat și iubisem doar o dată în viața mea de om, lucruri destul de anormale pentru un om, care prin definiție este o creatură socială ce are nevoie de interacțiunea cu ceilalți membri ai speciei. Dar pentru un vampir aceste lucruri erau normale. Viața în umbră, existența ascunsă de ochii lumii mă prindeau de minune. Asta nu înseamnă că n-aș da oricând eternitatea pe o viață umană alături de Anton.

    Vlad mai spusese că menirea creaturilor ca noi este să fie singure pentru eternitate, dar eu eram convinsă că trebuie să se fi înșelat, la o adică în momentul în care ne-am cunoscut el trăise ca vampir numai trei sute de ani din care o sută cincizeci fusese închis în criptă de către creatorul lui. Nici nu știa măcar că oamenii ne numesc vampiri, deci nu puteam fi așa sigură de veridicitatea afirmațiilor lui referitoare la modul de viață al vampirilor și la dragostea unei creaturi de genul. De asta și plecasem de lângă el, voiam ocazia să mă descopăr singură.

    Până la descoperirea atributelor mele psihice voiam să analizez neapărat atributele fizice, voiam să văd cum arăt pe dinăuntru și cum funcționa corpul meu. Am făcut nenumărate teste, am încercat să mănânc mâncare normală, să beau apă, vin, țuică, am încercat să supraviețuiesc doar cu sânge de animale. Am aflat că mâncarea umană și toate lichidele în afară de sânge erau eliminate la scurt timp exact în aceeași formă în care fuseseră ingerate. Sistemul meu digestiv nu știa să le proceseze așa că le elimina în scurt timp fără nici o modificare. Mi-am sfâșiat carnea să văd cât de repede mă vindec. Am remarcat că dacă eram flămândă procesul era mai lent. Mi-am tăiat chiar și un deget să vad până unde mergea regenerarea corpului meu. Așa am descoperit că nu sunt chiar o super creatură. Membrele amputate nu cresc înapoi, iar locația de unde au fost amputate se vindecă fără membrul lipsă. La început m-am panicat când am văzut mâna vindecată cu doar patru degete. Gândul de a fi așa pentru eternitate m-a speriat așa că am făcut ceea ce era logic. Am sfâșiat carnea vindecată și am alipit înapoi degetul lipsă. Vindecarea a avut loc împreună cu acesta. Am încercat să văd cât de repede mă puteam mișca. În nici un caz nu mă puteam mișca cu viteza gândului cum bănuiam eu, dar mă puteam mișca destul de repede. Inuman de repede. Următorul pas a fost să îmi studiez mersul și să încerc să merg ca un om, pentru că odată cu transformarea mea mi se schimbase percepția asupra propriului corp. Îl simțeam ușor ca o pană, iar efortul necesar pentru a-l propulsa era minim. De ce mă interesa mersul uman, dacă tot urma să am o viață solitară și în umbră? Pentru că aveam o eternitate la dispoziție și nu aveam de gând să o petrec plictisindu-mă din cale-afară. Plus într-o eternitate multe aveau să se schimbe, poate urma să am nevoie să interacționez cu oamenii cândva. Așa că trebuia să fiu pregătită.

(va urma)

© 2010 Seaqxx Toate drepturile rezervate. Nu prelua fără să mă întrebi!

Tags: vampiri