Îmi amintesc cu drag de tinerețele mele când primeam flori, cu câtă grijă le tăiam codițele și apoi le puneam într-o vază cu apă și puțin zahăr pentru a se deschide și a ține cât mai mult. Și îmi era drag de ele și le miroseam și le admiram, iar mai apoi le și fotografiam în diferite stagii de înflorire. Cei mai dragi îmi erau trandafirii roșii primiți de la iubiți, pe care îi mângâiam și îi admiram flatată fiind de sentimentele lor pentru mine. Trandafirii roșii reprezentau o iubire pasională, cei roz recunoștință și apreciere, iar cei albi iubire profundă și respect. Nu știu de unde auzisem toate astea, cert e că și acum un trandafir roșu mă face întotdeauna să roșesc, iar unul alb mă flatează enorm.
De Sfântul Valentin nu mă așteptam să primesc nimic de la iubitul meu. Nu suntem într-o situație financiară strălucită acum la început de an când trebuie să plătim dările la stat pentru înfumurarea de a ne permite o mașină și m-am mai trezit și că telefonul meu face așa de multe mofturi că nu se mai poate cu el așa că a trebuit să punem de altul. Și mai vin și niște nunți și botezuri mai acuși. Ce mai … o fericire! Cu toate astea el m-a surprins, da … de data asta chiar i-a ieșit.
Și l-am luat cu grijă, i-am tăiat codița sub un jet de apă rece și l-am pus într-un pahar cu apă rece cu puțin zahăr sperând să se deschidă frumos. Dar de unde, de pe o zi pe alta se ofilea și rămânea tot la stadiul de boboc. Într-un final am renunțat și l-am pus la uscat atârnat de codiță. Probabil o să îl lipesc pe un perete și va rămâne acolo până vine următorul.
E trist oarecum, totul e numai E-uri și plastic și fel si fel de soluții menite a păstra iluzia de frumusețe si naturalețe. Eh… pe vremea mea erau și florile altfel, erau … reale.
