May 28 2012
Asta este a doua poză pe care am considerat-o demnă de 9gag. Nu știu care e faza cu cei doi, poate ea a pierdut un pariu. Ce-i drept i-am urmărit, el s-a mai dat jos din spatele ei pentru a se așeza mai comod și nu avea nimic, gen picior scrântit sau ceva care ar fi necesitat gestul din imagine.
Pe de alta parte nah, Paris e orașul îndrăgostiților… dragoste, dragoste, dar totuși… Lăsând ciudățenia chestiei la o parte click & like! :D (Thanks!)
May 15 2012
Una dintre chestiile care mă caracterizează este faptul că nu renunț. Chiar când totul pare împotriva mea, imposibil de greu de dus la capat, nu pot renunța și pace. Poate plâng și spun că îmi bag picioarele, că nu mai pot, dar una spun și alta fac… de cele mai mult ori. Nu pot să renunț când vreau să obțin ceva, încerc toate alternativele, dacă le-am epuizat, fac un pas înapoi și văd dacă nu mi-a scăpat vreo una, apoi vorbesc cu un prieten căruia îi explic foarte detaliat contextul, alternativele deja încercate și motivele selecției lor, adică aplic “Rubber Ducking” încă de dinainte de a fi numită așa și eu obișnuiesc să fac asta cu o persoană care este preferabil să fie bărbat (cel mai des în situația asta îl prefer pe Rpx sau pe Marianul), femeile te întrerup înainte de a descrie complet problema și oferă soluții incomplete și de multe ori neaplicabile. Chestia asta cu ne-renunțatul poate părea încăpățânare, eu nu cred că este, este doar încă un mecanism din setul celor de supraviețuire.
De ce am atacat acest subiect? Pentru că la începutul acestei luni am decis să îmi schimb jobul, din nou. Da știu, bucata mea de CV deja arată ca un puzzle, dar acum am pornit de la premiza că o să găsesc o firmă la care să îmbătrânesc. Compania la care lucrez acum nu mai este deloc potrivită pentru mine, am avut unele dubii de când am semnat, dar am zis dacă tot am semnat să îmi ofer timpul necesar să mă adaptez și să văd ce poate oferi interesant compania în cauză. Într-un final am tras linie și a dat cu minus. Și dacă tot în aceeași perioadă singura companie unde știam sigur că m-am potrivit binișor angaja, am luat decizia minune. Cum nu îmi ies chiar toate din prima, încercarea mea a eșuat, fie că am fost considerată supra-calificată pentru ce aveau ei nevoie (n-ar fi prima oară, mi s-a mai întâmplat în 2009 când eram așa disperată să am un serviciu că aș fi acceptat și un post de junior :D), fie pentru că pretențiile mele salariale erau prea mari sau pentru că încă au niște probleme interne de rezolvat, iar managerul de acolo știind că ceea ce m-a făcut să plec, încă există, a vrut să evite niște frustrări din partea amândurora. Oricare ar fi motivele, eu mi-am dat demisia, iar jobul dorit a dispărut în doi timpi și trei mișcări.
Știu că unora ceea ce am făcut eu poate arăta ca datul ciorii din mână pe vrabia de pe gard, dar știi cât de motivat ești să îți găsești un job atunci când ești strâns cu ușa de împrejurări? Eu am anumite momente din viața când din cauza moralului dărâmat nu reușesc să mă motivez și cea mai puternică motivare atunci este să mă pun într-o situație imposibilă ca să fiu forțată să găsesc o soluție. Oricum la actuala companie nu puteam rămâne, relația dintre un angajat și angajator, este similară unei relații de concubinaj dintre două persoane. Când una dintre părți nu mai vrea să fie în relație, ori pleacă, ori simulează cât poate implicarea în relație până când poate să plece, perioadă în care se adună frustrări, iar sexul este de fapt viol. Și știm cu toții că atunci când unui om i-a fost întinsă coarda la maxim încât să spună gata… cam nu mai este cale de întoarcere.
Așa că în momentul scrierii acestei postări eram … “la vânătoare”. :)
Apr 14 2012
V-am spus că azi trebuia să mă mut la noul hotel, care se numește Newton și este pe Rue de L’Arcade. După experiența cu Havre, ne temeam foarte tare de condițiile de la acesta. Dar aparent temerile noastre ne-au fost oarecum spulberate. Camera mea este la etajul 1 și pentru prima dată am vedere spre interior, ceea ce sper să însemne ceva liniște. Camera arată ca în imagini. Este la fel foarte micuță, foarte elegantă, curată, dar unele dotări sunt de pe vremea lui George al V-lea. Iar internetul după ora 11 este chiar drăguț. :D
Ce ar fi de reproșat este ca este înfundată chiuveta, grinzile arată de parcă au fost tăiate cu toporul de către un omuleț foarte neîndemânatic, iar pereții din baia fără nici un fel de aerisire sau ventilator stau să pice de la umezeală.
Here you go, 5 hoteluri în trei săptămâni. Pot să îmi deschid blog de review-uri, nu? :D
Apr 13 2012
Asta este ziua în care de dimineață am plecat spre noul hotel. Ca o coincidență, este Vineri 13. Nu sunt superstitioasă de felul meu, dar cred că am mai scris pe aici că nu îmi place ziua asta și gata. Chestii ciudate și nefaste par să se întâmple mai des decât de obicei.
Am luat un taxi și am plecat spre noul hotel, după încă o noapte de somn chinuit și puțin, pentru că mi-am revenit, iar nu pot dormi calumea. Crezusem că era clima de insulă, dar de unde atâta fericire! Am ajuns la hotel, am intrat cu trollerele după noi și speram că ne vor permite să le lăsăm acolo, ne-au permis, dar urma să avem parte de o surpriză. Aparent cineva și-a extins rezervarea peste a noastră la camerele în cauză așa că ni s-au oferit alte camere la un alt hotel din același concern. Numai pentru o zi. Am lăsat bagajele acolo și ne-am pornit spre serviciu. Ajunsă acolo am observat că cea mai de jos capsă de la geacă îmi sărise. Nu știu când, nu știu unde, dar m-a mâhnit enorm. Avea doar 2 ani geaca asta. Poate trebuia să o schimb curând, dar nu voiam să fiu forțată să o fac. :(
Apoi am descoperit că un task ce mi se dăduse de-abia ieri s-a dovedit a fi mult mai dificil decât credeam. Dar nah… s-a făcut, că așa sunt eu, fată muncitoare și silitoare. Sau poate doar trebuie să existe un echilibru undeva așa că măcar la serviciu treburile merg ok.
Seara am plecat spre noul hotel, nu era departe de celălalt, dar începuse să plouă așa ca ne-a udat puțin. Noul hotel este amenajat într-o ciudățenie de clădire, veche și cu camere foarte mici. Hotelul se numește Hotel Du Havre, are tot trei stele, camerele sunt mici, funcționează caloriferele ceea ce este un blus, băile sunt și ele mici și înghesuite, iar internetul mai prost decât dincolo. Măcar e curat, așa că nu e chiar rău. Dar păturile și pernele parca sunt de pe vremea când era bunica fată mare.
Aș pune ceva poze, dar nu cred că internetul mă va ajuta prea mult.
Mâine ne întoarcem la Newton, unde stăm până sâmbătă. Dacă facem ceva interesant, dacă vizităm ceva interesant, vă voi povesti despre asta, dacă nu, va trebui să vă povestesc despre Catching Fire(a doua carte din trilogia The Hunger Games), pe care am început să o citesc în seara asta. :)
[Later edit]: Am revenit cu poze așa cum am promis, că tot am prins ceva net mai de calitate. Din poze nu cred că se vede cât de mică este camera de fapt. Tot din poze nu se vede ce vedere aveam de la restaurantul de peste drum. :D
Apr 10 2012
Recent mi s-a recomandat pe acest blog să ascund faptul că sunt româncă. Ei bine n-am să fac asta. Nu am venit în Paris ca să cerșesc sau să dau în cap cuiva, nu am venit pe banii nimănui, doar pe cei pe care îi fac cu creierul meu. Dacă eu pot înțelege faptul că nu țoti francezii sunt mârlani, răpănosi, leneși și nespălați, atunci și cei cu care voi interacționa trebuie să înțeleagă că nu toți românii sunt la fel. Iar cei care nu înțeleg, nu au decât să se uite în altă parte și să mă ignore. Oricum nu aș vrea să am de a face cu persoane atât de înguste la minte care să creadă că o națiune întreagă poseda aceleași atribute.
Singurii de care mi-am ascuns naționalitatea în Pari sunt ceilalți români cu care mă intersectez accidental prin Paris, cei care cerșesc sau cei care strigă după noi pe stradă adresându-ne cuvinte obscene doar din motivul că suntem fete. Dar față de cei cu care lucrez sau interacționez des, cum ar fi personalul de la hoteluri, nu are rost să fac asta.
Și apropos’ de cerșetori români, pe lângă clădirea unde lucrăm cerșește unul. În fiecare zi, tot își schimbă locul apropiindu-se din ce în ce mai tare de clădirile de birouri. Și într-o dimineață, neștiind ca e român bineînțeles am dat duma, cu voce destul de tare încât să mă audă fetele: “Ia uite-l pe ăsta, cu fiecare zi e mai aproape de clădirile de birouri, mâine-poimâine se angajează!” Eu sunt mai neatentă de felul meu, n-am văzut ce față a făcut, dar acum câteva zile l-am auzit în spatele meu spunând: “Sunt tare nefericit fetelor!” Probabil nu îl angajaseră ăștia. :D
Lângă Stela Etoile, unde am stat două săptămâni, era un gang la intrarea căruia era mereu un culcuș și un troller răpănos. Lânga ele era mereu un om cu un carton în fața lui pe care scria “J’ai faim! Aidez moi!”. Omul se schimba zilnic. Într-o seară s-au adunat la un fel de cenaclu, toți care cerșeau pe ture în locul ala. Erau români și mai albi și mai colorați.
Ceea ce nu înțeleg eu este: cum reușesc oamenii ăștia să trăiască din cerșit? Nu de alta, dar de când sunt aici am remarcat ca poporul francez nu este cel mai generos și mai este și rasist pe deasupra. Mă gândesc că cerșitul este de fapt o activitate de petrecut a timpului liber, în rest probabil se ocupă cu alte activități mai compatibile cu furnicarul de oameni grăbiți și neatenți.
You know what I mean!
Apr 08 2012
Vremea e de cacao de ceva vreme, dacă aș fi mai superstițioasă aș putea spune că Parisul ne este ostil pentru că suntem nemulțumite de el. Cu toate astea ne-am aventurat din nou pe afară, pentru că nu de alta avem o colegă ce nu poate trăi fără cafea. Așa că am luat-o la picior spre Sena, dacă tot nu batea vântul, sperând să găsim și o cafenea în drum spre ea sau pe lângă ea unde o cafea să fie mai puțin de 10 euro. Evident că n-am găsit așa că a mea colegă a trebuit să se mulțumească cu o cafea de la un fast-food autohton, tot un fel de zoaie. Cea mai bună cafea din Paris, pe care am găsit-o noi, se face la un automat din sediul clientului și e 0,30 de euro-cenți și dacă stau să mă gândesc bine, este locul perfect unde putea fi. :D
Ne-am întors spre hotel tot pe minunatul Champs-Élysées și cu ocazia asta am mai făcut niște poze. Prima serie de poze sunt de la showroom-ul Toyota. Băieții au prezentat încă o mașinuță care arată de parcă e scoasă din Batman. Și v-aș mai fi arătat și alte poze, dar internetul nu mă ajută în seara asta.
Spre deosebire de cei de la Renault, cei de la Toyota nu ne-au dat voie să experimentam feelingul de la volanul mașinuței electrice. Păcat!
Apr 06 2012
Astăzi voi scrie despre mâncarea de aici, de fapt voi scrie despre talentul culinar lipsă al francezilor. Deși bucătarii francezi sunt renumiți pentru talentul lor gastronomic, am tendința să cred că de fapt renumele acesta este un fel de mit care s-a propagat în timp, dar în realitate dacă vreodată a existat, talentul de a găti ceva calumea s-a pierdut de mult.
De când sunt aici nu am mâncat nimic cu aceeași satisfacție cu care mănânc mâncarea românească. Nu pot zice că mâncarea este rea, dar nici incredibil de bună nu e. Pur și simplu este și este comestibilă atât. Francezii sunt un popor grăbit, mă plângeam de români că sunt grăbiți, să îi vezi pe francezi! Poate de asta și industria fast-food-ului și al mâncării la packet este foarte dezvoltată. Credeți-mă, de când sunt aici, singura concluzie pe care o pot trage este că mâncarea națională a francezilor este sanvișul. Iar ca angajați sunt cei mai paranoici pe care i-am văzut vreodată. Li se pare că șefii sunt mereu cu ochii pe ei, că aceștia abia așteaptă să facă o greșeală pentru a-i concedia și mai ales se tem că nu își vor mai găsi un alt job pe o piață așa de competitivă. Într-un mod ciudat în loc să îi facă mai eficienți acest stres și paranoia îi distrage de fapt de la munca lor, stau mai mult timp la serviciu decât noi, dar sunt mult mai puțin implicați, mai puțin pasionați.
Dar, să revenim la mâncare. Și-au luat colegele astăzi sandvișuri cu pui la grătar. Nu știu ce au făcut cu puiul ăla, dar nu avea gust de pui la grătar și pace. Am luat paste cu pui, la fel, cubulețele de pui nu aveau gust pur și simplu. Cum??? Ce fac puiului ăla de reușesc să îl lase fără gust? Nu îl fierb, asta e clar, pentru că nicăieri nu se vinde supă de pui!!!
În fine, pe 13 aprilie ne mutăm la apartament, abia aștept să pot să îmi gătesc singură. Bine că se găsește de cumpărat Kinder Country și este accesibilă, una pe zi mă consolează puțin. :D
