Wild thoughts

Să începem cu începutul…

Am fost un copil problemă, mama şi tata cred că l-au blestemat mult timp pe Ceauşescu pentru că i-a obligat să mă aibă. Ca adult nu m-am lăsat mai prejos, nu s-ar fi aşteptat nimeni să o fac. Chiar acum câteva zile mama mi-a repetat la 27 de ani ceea ce mi-a repetat toată copilăria şi adolescenţa: Mai cuminţeşte-te dracului odată!! În ce context? În contextul în care ea trebuia să stea acasă la peste 100 km distanţă din lipsă de bani, toată agitată ca un pepsi, iar eu mă pregăteam să intru în operaţie pentru a mi se repara o mână, toată relaxată şi amuzată de situaţie. Da, nu aveţi decât să mă criticaţi, dar n-am să-i dau bani să vină până la mine, pentru că mama este o fiinţă paranoică, prăpăstioasă şi care ar fi în stare să mă bată pentru că am avut curajul să joc baschet, femeie fiind şi având şi 27 de ani. Ce lipsă totală de responsabilitate, nu?

Toată tărşenia a început vineri seara, la partida obişnuită de baschet. De fapt, de vreo câteva săptămâni partidele de baschet nu mai erau chiar obişnuite având în vedere că unul din oamenii obişnuiţi de pe teren devenise prietenul meu şi el este oleacă de VIP în domeniul ăsta şi nu orice fel de VIP, ci unul căruia nu îi place să joace cu fete. De fapt de la asta a pornit totul, de la faptul că lui nu îi place să joace cu fete şi că îl jena faptul că prietena lui era pe teren pentru că se simţea obligat probabil să o ferească sau ceva de genul acesta. Ei bine, felul lui de a mă feri s-a manifestat prin ignorare totală pe teren, nu tu pase, nimic, prefera să dea în aut decât să îmi paseze mie. Normal am refuzat să mai joc în echipă cu el. El susţinea că asta e atitudinea lui generală faţă de coechipierele lui de sex feminin. Problema a fost că din exterior nu se prea vedea asta, pentru că l-am mai văzut jucând cu alte fete şi pe ele nu părea a le ignora. Deci am luat-o personal, adică nu jucam destul de bine pentru el sau cum??? Şi în încăpăţânarea mea de a-i demonstra că ştiu să joc baschet mult mai bine decât crede el, m-am ales cu mâna ruptă în trei locuri şi un ochi negru, care trebuie şi el operat miercuri.

Trebuia să scriu asta, pentru că poate mai sunt oameni care nu îşi pot imagina încă anumite consecinţe ale coliziunilor între ego-uri sau ambiţii, chiar şi într-o relaţie. Adică nah, cât e glumă e panaramă şi cât tachinare e frumos, dar este posibil să nu îţi dai seama că ai de a face cu o persoană căreia toată viaţa ei i s-a repetat că nu este îndeajuns bună şi că toată viaţa ei s-a chinuit să demonstreze contrariul. Ceea ce s-a întâmplat nu putea fi prevenit decât dacă îi aruncam omuleţului un Manual de funcţionare a lui Seaqxx ca să ştie cum gândesc şi pe baza a ce iau deciziile, dar chestia asta e oarecum irealizabilă în viaţa reală. El sărăcuţul nu avea să ştie cât de sensibil e orgoliul meu şi nici că pentru mine faptul că sunt implicată într-o relaţie cu cineva nu înseamnă că nu pot concura cu el. E clar pentru mine că toată vina pentru situaţia în care sunt acum îmi aparţine, ar fi trebuit ca raţiunea mea să fie mai puternică şi să mă fi resemnat cu faptul că nu ştiu juca baschet şi că este ridicol să încerc să demonstrez contrariul. Orice lecţie învăţată e un pas înainte. Sunt absolut sigură că orgoliul meu îmi va mai face probleme de acum înainte, sper doar să nu se mai lase cu operaţii şi spitalizare!

Ăsta este începutul cronicii unei năzbâtii târzii, care va fi scrisă cel mai probabil total cu mâna stângă.

Tags: ambiţie, draci, me, năzbâtie, oftică