Când am scris titlul ăsta eram foarte hotărâtă să scriu un articol foarte acid la adresa acestui popor, dar nu am avut timp să dezvolt articolul atunci și am fost nevoită să îl las ca draft sperând ca ideea să nu se piardă. Ideea nu s-a pierdut, s-a pierdut doar obida cu care voiam să îl scriu. Poate e din cauza sărbătorilor sau poate pur și simplu sunt foarte fericită și liniștită în perioada asta, chiar nu știu motivul pentru care obida respectivă s-a disipat pur și simplu. Dar nu e de rău zic eu.
M-am săturat să aud în jurul meu că în România totul merge prost și să aud din gurile altora care încă n-au ieșit afară cât de bine e afară și cât de civilizați sunt ăia și cât de bine se câștigă în afară. E amuzant să aud de la oamenii care au scăpat afară mai apoi cum totul este lapte și miere și cum trăiesc ei o viață de vis. Ca om plecat prin afară mai mult de jumătate de an și nu într-o singură țară, ca om care muncea doar 8 ore pe zi în timpul ăla și care a avut timp să socializeze și cu alții decât concetățenii români, cred că dacă vă spun că nicăieri nu curge lapte și miere, că fiecare țară are nedreptățile și săracii ei, politicieni corupți și legi d-ampixulea, pot fi luată în serios și crezută pe cuvânt.
Diferența între mulți dintre străini și români este atitudinea. Noi suntem fataliști înnăscuți, așteptăm să ni se dea și mergem pe principiul “las-o măh, că merge așa!” și “dacă merge n-o repara!”
Cel mai bun exemplu pe care îl am sunt părinții mei și tot familionul aferent, mama și tata s-au mutat din Rm. Vâlcea în Moldova pentru că se temeau că nu se vor descurca acolo, iar în Moldova, aveau familia aproape și sperau să se ajute între ei. Problema e că, odată mutați aici, au realizat că erau priviți cu dispreț până și de cei mai săraci membri ai familiei, care nici măcar nu aveau casa lor, omulețul în cauză fiind fratele lui tata, care doar se însurase și își luase soția să locuiască cu el în casa mamei lui, din care nu se mutase. Normal acesta se temea ca prin testament bunica mea să nu cumva să decidă să îi lase casa lui tata. În fine. Când ne-am mutat din Râmnicu Vâlcea, mama mea avea 35 de ani. Mă născuse pe mine la 24 și pe sora mea la 28. După ce a născut-o pe sora mea, nu s-a mai întors la muncă și deseori dădea vina pe mine și pe sora mea, că ea nu s-a putut întoarce la muncă, că trebuia să aibă grijă cineva de noi că eram obraznice și iresponsabile. (Ca o paralelă, eu am 29 de ani acum și anul ăsta mi-am schimbat a 6-a oară serviciul.) Când ne-am mutat la Roman, era ferm convinsă că nimeni nu o va mai angaja vreodată, că este în vârstă și se caută ăștia tineri. Poate greșesc că o acuz, dar eu nu îmi amintesc să o fi văzut stresându-se prea tare, poate ea a încercat, dar nu îmi amintesc eu. Dar în cei 5 ani locuiți în Roman, mi-o amintesc fie acasă, trebăluind, făcând curățenie, mâncare, fie plecată la țară, la mama sau soacra ei, pe care le ajuta la treburi agricole în schimbul unor sarsanale cu de-ale gurii, pe care le căra singură sau cu ajutorul meu de la gară până acasă pe jos, pentru că nu ne permiteam să plătim un taxi. După ce ne-am mutat la țară, spiritul lor renunțător s-a văzut și mai mult, sigura lor speranță era ca eu și sora mea să ne descurcăm în viață și să ajungem să îi ajutăm și pe ei.
De ce îmi aduc aminte toate astea? Pentru că așchia a sărit departe rău de trunchi de data asta. Eu am luat toată renunțarea lor și am transformat-o în ambiție, deși mama îmi spunea la un moment dat că ambiția e păcat cică. Am luat toată renunțarea lor și am transformat-o în îndărătnicie, pentru că am văzut că renunțarea nu duce la nimic bun. În loc să mă plâng de orice lucru din viața mea, în loc să iau dezamăgirile cu lămâie, ca să-mi treacă greața, m-am ambiționat să fac totul cât pot de bine, să lupt chiar când totul e împotriva mea, să caut o soluție chiar atunci când problema pare a fi imposibil de rezolvat. Și mi-a ieșit. Mi-a luat mult să scap de fatalismul acela care îmi fusese pur și simplu printat pe creier. Am avut momente când mi se întâmpla ceva bun și în loc să mă bucur, mă uitam la vecinul și mi se părea că lui parcă i-a ieșit mai bine și cu mai puțină muncă, dacă nu aveam grad de comparație, mă resemnam, că urmează ceva rău sigur, că nu e în firea lucrurilor să îmi meargă mie bine. Dacă mă îndrăgosteam, primul meu gând era că va profita de mine și mă va părăsi sau că nu e bărbatul ăla perfect pe care în voiam eu, deși nu cred că știam ce voiam, pentru că nu aveam încă modele de cupluri sau familii cu adevărat reușite. Dar cu greu, deschizând ochii și cu răbdare am reușit să mă deprogramez, am reușit să scap de fatalismul dobândit de la familia mea, am reușit să mă conving că pot reuși fără ajutorul cuiva, pot reuși singură. Nu mi-a fost ușor. A durat ceva vreme, nu se scapă așa ușor de chestia asta, poate am rănit ceva persoane în procesul de deprogramare și uitându-mă în urmă îmi cer scuze din când în când celor care au avut de a face cu mine când eram confuză, încâlcită și pierdută, dar nu regret nimic. Iubesc persoana care sunt astăzi și nu aș schimba nimic din ce s-a întâmplat în trecut, pentru că trecutul m-a făcut ceea ce sunt azi. Iar dacă apocalipsa ar fi venit acum două zile, fie m-ar fi prins în pat în brațele iubitului meu, așteptând sfârșitul împlinită sau nu m-ar fi prins deloc pentru că aș fi făcut orice să supraviețuiesc, pentru că asta sunt eu acum, așa sunt eu. Nu renunț așa ușor.
De asta mor de draci când aud români plângându-se de viața lor și de ceea ce merge prost în țara asta. Îmi vine să îi iau la bătaie și să îi întreb ei de ce naiba s-au născut pe pământul ăsta? Suntem așa de obișnuiți să ne plângem, să căutăm ceea ce urât, prost, ridicol, scârbos și să arătăm cu degetul de-mi vine greață uneori. Da, poate mulți dintre noi nu au termen de comparație, dar de ce ne vine așa de greu să îi credem pe cei care au și ne spun că în România nu e așa de rău? De ce ne vine așa de greu să găsim ce e bun în țara asta? De ce ne vine așa de greu să apreciem ceea ce e bun?
Fatalismul ăsta, tendința de a căuta doar răul, este reflectat cel mai bine de canalele de televiziune românești, pe care n-ai vedea o festivitate de premiere a celor mai buni elevi/studenți dintr-un domeniu anume, n-ai vedea o știre referitoare la ceva bun care s-a făcut, predominante sunt știrile despre fapte jenante, scârboase, macabre și ridicole. Dar România este mai mult de atât, România are firme și afaceri legale care apar pe primele locuri în topuri europene ale calității serviciilor oferite, România produce mașini cumpărate și apreciate în toată Europa, dar noi preferăm să ne cumpărăm “rable” la second, România exportă chestii de care nici n-avem habar, pentru că dobitocii ăștia de la televiziuni sunt ocupați cu violurile de babe și alte asemenea, în loc să se intereseze și să ne spună și nouă că România produce și exportă ceva și că de fapt nu suntem “chelea sulii” care doar consumăm pe bani europeni.
Așa sunt sătulă de oamenii ăștia care se plâng de țara asta, se plâng că nu se face nimic, dar ei sunt primii care nu fac nimic altceva decât să se plângă și să aștepte să li se facă, să li se dea. Măi oameni buni, fiți schimbarea pe care o vreți la țara asta, dacă voi nu mai puteți fi, spuneți-le copiilor voștri, educați-i să fie ei și în câteva generații țara asta va fi altfel.
“Be the change that you wish to see in the world.”
Tags: oameni, patriotism, România frumoasă, stupid
