E o vorbă care circulă în lume, zice cam așa: Winners never quit and quitters never win.
Cu toții suntem împinși să mergem mai departe de anumite lucruri sau contexte care ne motivează. De fiecare dată când ne vine să renunțăm și să ne băgăm picioarele, acea motivație vine să ne convingă să nu facem acest pas ci să ne întoarcem la letargia și rutina noastră.
Mi-am mai exprimat dezacordul cu principiile muncitorești capitaliste și cu alte ocazii. Îmi place să fac parte din puhoiul corporatist la fel de mult cum îi place unei pisici să fie într-un lighean cu apă. Mă dezgustă… mă demoralizează… mă omoară încet. Dar cu toate acestea, încă sunt aici, încă zâmbesc în fața managerilor și a colegilor, încă îmi fac treaba cu exigență și încă nu sunt gata să renunț.
Totul pornește de la acel triunghi amoros și putred dintre vise, bani și muncă. Am visele mele, da… visez încă să-mi deschid propria pensiune în tundra finlandeză și să trăiesc fără griji și responsabilități. Pentru realizarea visului, am nevoie de fonduri… realitatea e că acel vis reprezintă o investiție pe care trebuie mai întâi să mi-o permit. Dar banii nu cresc în copaci. Galera nu vreau s-o înfund făcând evaziune, în căcat nu m-am născut încât să câștig la loto, deci singura mea variantă e să fiu un sclav corporatist pentru ca la sfârșitul fiecărei luni, contul meu să devină tot mai gras.
Dar vreau să renunț… nu-mi place ce fac. Mă pricep și excelez, dar nu-mi face plăcere. Dar să renunț la muncă și să mă retrag înseamnă să amputez venitul. Amputarea venitului trage după sine și imposibilitatea realizării viselor mele. Dar când se vor realiza acele vise? Într-un an? În 5 ani? În 15 ani?…
Indiferent de acea perioadă, important e să le realizez. Totul e un echilibru. Ca să pot fi fericit în viitor trebuie să fiu necăjit acum. Va veni și vremea aia… trebuie doar să mă autoconving să nu renunț pe ultima sută de metri… oricât de lungă ar fi ea.
