Ca defect al meseriei încerc să cuantific şi să explic/înţeleg totul. Dar este un singur lucru pe lumea asta pe care nu reuşesc să-l explic, să-l cuantific sau să-l înţeleg şi acesta, de fapt aceasta, este atracţia faţă de sexul opus.
De atâtea ori am văzut fiecare dintre noi cupluri care ne puneau pe gânduri din punctul de vedere al potrivirii şi să nu-mi spuneţi că nu v-aţi întrebat vreodată ce vede ea la el sau ce vede el la ea sau ce îi ţine împreună, că nu vă cred! Dar să-i las pe alţii şi să scriu despre mine, că doar sunt cel mai bun caz studiu pe care îl am la îndemână.
Deşi am un şablon fizic, psihic şi intelectual al bărbatului perfect, dacă l-aş întâlni sunt mari şanse să nu mă simt atrasă de el. Ca idee, îmi plac bărbaţii înalţi, cu umeri laţi, cu un IQ mare, cu simţul umorului, pe cât posibil atletici, neapărat păroşi, dar nu exagerat, cu ochi fie mai deschişi decât ai mei la culoare (albaştri, verzi), fie mult mai închişi, adică negri. Îmi plac bărbaţii atenţi la detalii, care mă suprind măcar o dată pe lună prin ceva ce le fată mintea. Îmi plac bărbaţii activi, dar cum n-am găsit nici unul mai activ decât mine, m-am cam resemnat la capitolul acesta. Îmi place un bărbat cu voinţă, curaj şi spirit întreprinzător. Dar trebuie să fie calculat în profesie şi impulsiv în pat. :D Cu toate astea uitându-mă la foştii mei prieteni nu pot să nu observ că s-au îndepărtat mult de la şablon. În ciuda acestui mic detaliu sunt câţiva cu care mă vedeam împreună până la adânci bătrâneţi. Deci faptul că te mulezi perfect pe cele de mai sus poate te face irezistibil, dar nu te face compatibil cu oricine.
Ceea ce mă scoate din sărite este şi faptul că nu pot controla fenomenul. Am cunoscut minuni de bărbaţi care parcă fuseseră creaţi şi educaţi de mamele lor cu lista mea de deziderări în mână. (you know: sugar, spice and everything nice :) ) Dar ceva lipsea şi nu la ei, la mine. Lipsea atracţia, acea sincronizare hormonală care te îndeamnă să săruţi sau să te laşi sărutat, care te întărâtă să rupi hainele de pe o persoană şi să vă bing-bang-bum ca iepurii şi să nu simţi nici o urmă de vină sau remuşcare.
Am cunoscut femei care s-ar fi culcat şi cu mânerul uşii dacă acesta îşi exprima galant dorinţa înfocată pentru acest lucru cu ea şi bărbaţi care s-ar fi culcat şi cu gaura cheii dacă ar fi fost încăpătoare şi instentă. Iar eu cunosc tipul perfect, stau de partea cealaltă a mesei şi îl las să-mi scape pentru că hormonii mei nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ai lui.
Cine dracu a inventat chestiile astea şi de ce? De ce pe unii bărbaţi îmi vine să sar, să îi târăsc într-o cameră ascunsă, să blochez uşa şi să îmi satisfac orice nevoie fiziologică pe care nu ştiam că o am relativ la sexul opus, de ce simt chemarea să mă cuibăresc în braţele altora şi să nu mă desfac din îmbraţişarea lor niciodată şi de ce mi se zbârleşte tot părul de pe mine de repulsie şi dezgust în simpla prezenţă a altora? Şi mai ales cea mai disperată nelămurire a mea, de ce primele categorii sunt în număr aşa de mic???
Mdea… am scris la rece despre atracţie de m-am rupt.
