Feb 24 2013
Aia cu petrecerile
În seara asta am fost la o cumătrie organizată cu ocazia botezului bebelușului uneia dintre cele mai bune prietene ale mele. Mă dau în vânt după evenimente dintr-astea costisitoare, pentru că este singura ocazie când pot ieși în oraș cu un grup mare de oameni dintre care să cunosc destui, într-o locație unde nu se fumează și unde aglomerația nu este o problemă.
Dar este întotdeauna o problemă: sonorizarea.
Eu și prietenul meu am fost făcuți de mama natură cu doua picioare stângi. Noi nu ne împacăm cu dansul și gata. Ne putem să stăm în cap, să facem roata, să alergăm cu genunchii la piept sau cu călcâiele la șezut, să facem flotări, genoflexiuni și abdomene. Dar nu putem dansa. De asta la evenimente de genul preferăm să stăm la masă cu cei asemenea nouă să vorbim despre una sau alta. Și chestia asta chiar merge bine, ne mai ridicăm, ne mai ducem la alte mese, socializăm cu alți oameni. Totul până în momentul când începe muzica. Atunci s-a încheiat totul, pentru că la un eveniment de genul când începe muzica nu mai te poți înțelege cu cel din fața ta decât dacă țipi.
Seara asta n-a făcut excepție. Și-a facut omulețul playlistul, a dat muzica tare și asta a fost. Muzica a fost faină, nu zic nu. Am zis că poate îi va veni mintea la cap, mai ales că la un moment dat nu dansa nimeni, dar nu… La evenimente de genul, n-am auzit niciodată să se adune mai mulți să îi spună omulețului că n-ar strica să dea muzica mai încet. La o adică o cumătrie sau o nuntă este un eveniment destul de diferit de o noapte în club, nu? Toți comentează la mesele lor acest detaliu, dar nimeni nu face nimic. Stau toți iritați, eventual mai bagă un pahar de alcool ca să se mai relaxeze în speranța că n-o să-i mai deranjeze nivelul muzicii. Mai nasol e de cei ce nu pot să bea pentru că au venit cu mașina. Plus nu pricep cum ar trebui muzica dată mai tare să creeze atmosferă de petrecere și voie bună, pe mine mai mult mă irită și îmi vine să plec.
Oh well, așa-s eu, mai… defectă.
Feb 24 2013
Gânduri târzii
Mă bucură enorm când persoanele pe care eu le apreciez mult și cărora le doresc tot binele din lume, aceștia chiar au parte de el.
Mă bucură la fel de mult când persoane pe care le desconsider, persoane răutăcioase, primesc înapoi cu aceeași monedă. Știu că nu este bine să te bucuri de răul altuia, dar pur si simplu nu mă pot abține să gândesc că măcar unii dintre noi primesc ceea ce merită, că există totuși un echilibru pe undeva.
Mă frustrează enorm când persoanelor care îmi sunt dragi li se întâmplă ceva rău. De fapt nu numai celor dragi mie în special, îi includ aici și pe cei pe care îi cunosc destul de bine încât să știu că sunt oameni buni, molcomi, care nu ar face rău nimănui, care de obicei pe mine mă scot din sărite când întorc obrazul celălalt în loc să se apere sau să își ceară drepturile. Mă frustrează și mai tare când eu nu îi pot ajuta cu nimic. Dar cel mai tare mă frustrează că nu realizează ca și la ei este problema, că poate măcar iluzia unei coloane vertebrale i-ar ajuta să nu pățească unele chestii.
Totul are o limită însă. Mă frustrează suferința lor, nedreptatea de care au parte și mă dau peste cap să îi susțin și să îi ajut, dar până la un punct. Dacă ei continuă să nu învețe nimic din experiențele respective, ajung în punctul ăla în care îmi spun că la urma urmei și prostia se plătește și mai mult ca sigur merită ceea ce li se întâmplă.
Feb 22 2013
Aia cu papa
De când papa a anunțat că se retrage, presa a înnebunit să afle de ce. S-au făcut presupuneri abjecte, inclusiv cum că ar fi fost “șantajat” ca să se retragă, iar obiectul șantajului erau niște presupuse activități sexuale … deviante. E vorba de preoți catolici, cei care depun jurământ de castitate, jurământ pe care mulți îl încalcă și nu întotdeauna cu membri … apți de așa ceva, să zicem.
Având în vedere că omul ăsta a spus la un moment dat că:
“the face of the church is, at times, disfigured.”
nu s-a gândit nimeni că poate omul ăsta a văzut o fața a bisericii pe care poate din poziția de cardinal nu avea cum să o vadă și a fost așa de oripilat încât i-a fost scârbă să o reprezinte? Sau poate om bun fiind, a încercat să facă ceva și a fost împiedicat de “management”, care trebuia să aibă grijă ca “brandul” să nu fie murdărit? La o adică, orice om măcar o dată în viață și-a dat demisia pentru că nu i-a plăcut un loc de muncă. Dacă motivul nu a fost ca să urce mai sus în carieră, este clar că a plecat pentru că nu îi plăcea serviciul său. Că e vorba de șefi, colegi, administrare, chiar nu are importanță.
Eu zic că demisia papei ar trebui să ne îngrijoreze tare de tot, înseamnă că lumea asta este mult mai rea decât am crezut noi până acum și nici cei mai curați nu îi scapă. Dacă niște oameni care își dedică viața lui Dumnezeu, cel care ar trebui să reprezinte binele suprem nu sunt în stare să respecte un angajament de asemenea importanță, cine știe ce alte angajamente nu sunt respectate !? Cine știe câți oameni suferă consecințele? Și dacă nici un papă nu a avut puterea de a schimba biserica, atunci cine naiba credeți că o va schimba?
Feb 22 2013
Aia cu metabolismul
Dacă vreți să știți când se termină cu adevărat iarna, citiți acest blog. Când încep să mă laud că am început să mă trezesc singură, fără alarmă adică, pe la 6 dimineața și să îmi iau cu greu somn pe la 1-2 noaptea, atunci să știți că puteți să vă apucați de curățenia de primăvară, puteți să mergeți să puneți la loc cauciucurile de iarnă, pentru că sigur s-a terminat iarna.
Nu știu exact de ce, dacă m-am obișnuit așa sau am un metabolism mai ciudat sau sunt un mutant cu gene de urs, dar când toamna începe să se termine, încep să simt nevoia de somn. În timpul verii, nu simt nevoia de mai mult de 4 ore de somn, dar iarna dorm și 12 ore și nu îmi e de ajuns. Simt tranziția de la un anotimp la altul după cum organismul meu îmi cere somn. As’noapte de exemplu, am reușit cu chiu cu vai să adorm la 1 și azi dimineață m-am trezit brusc la 7, brusc la sensul că am deschis ochii fără nici un motiv, gen sunete ciudate prin cameră, și mă uitam la tavan. Cred că mi-a luat un minut să realizez că nu visam că mă uit la tavan, ci chiar eram trează și mă uitam la el. Normal că am contemplat rămânerea în pat, dar aveam atâta energie că nu știam ce să fac cu ea.
Așa că am făcut ochi, m-am dus la bucătărie și am hrănit mâțele, mi-am făcut un ceai și am făcut un duș. Foarte fain să faci duș de dimineață, îți trezește fiecare celulă, nu că aș mai fi avut eu nevoie. :D Acum stau înfofolită în prosop și scriu articolul ăsta, asta după ce am trecut repede prin ceea ce e mai interesant în Feed Reader, așteptând ca al meu partener să se decidă să facă ochi.
Ar trebui să încep să folosesc timpul ăsta pentru ceva productiv…
Feb 21 2013
Aia cu fluturii
Acum ceva vreme m-am trezit că îmi zburătăcesc prin bucătărie ceva fluturi, adică molii din alea gri și mici. La haine nu s-au băgat niciodată pentru că fie nu le place aromatizantul cu levănțică, fie n-ar avea ce să mănânce având în vedere că majoritatea sunt fie din bumbac, fie sintetice.
Am căutat să văd care era sursa. Am găsit eu o pungă de tărâțe pe care o invadaseră, am închis-o ermetic în folie, am aruncat-o, am dat cu șprei, i-am omorât prin storcire sau aspirare cu aspiratorul pe cei pe care i-am prins și speram asta să fie tot.
A doua zi, iar zburătăcea unul prin bucătărie. Disperată, mă uit iar în dulap. Am luat la controlat tot, griș, mălai, pesmet. Toate invadate. Toate la gunoi. Șprei și punct.
Peste aproximativ o săptămână, iar văd unul zburătăcind prin bucătărie. Deja disperată, am scos tot din dulapuri. Au mai zburătăcit vreo doi din dulap. Nu înțelegeam ce naiba mai mâncau de se înmulțeau mai ales că de la pățanie, țineam mălaiul, grișul și pesmetul în frigider. Ei bine, pe ultimul raft erau doi biscuiți Petit-Beurre. Nu știu cum rămăseseră acolo, e clar că nu am fost eu cea care i-a lăsat acolo. Pe ăia doi biscuiți era o larvă din aia de fluture și erau cam ronțăiți așa biscuiții, semn că fusese ceva activitate acolo. Boon, aruncat biscuiții, curățat rafturile, șprei. Punct.
După vreo ceva timp, o zi, poate două, ce-mi văd ochii zburătăcind prin bucătărie? Da, ați ghicit, un nenorocit de fluture!! Am crezut că iau foc, nu alta. Și mi-am adus aminte că ăștia se bagă și la cereale. Verific pungile, găsesc problema, o închid ermetic, o arunc. Punct.
După o săptămână, iar. Deja mai aveam puțin și îmi făceam sepukku. Nu înțelegeam de unde ies și pace. Oh well, am omorât și eu ce am prins și am continuat să stau cu hrana lor preferată în frigider.
Săptămâna trecută, mi s-au terminat într-o dimineață cerealele și mi-am adus aminte că în dulap este o pungă de cereale musli, neîncepută, nedeschisă. Nu mai știam dacă era a mea sau a colegului de apartament, dar nu era asta o problemă. Fericită am deschis-o și când m-am uitat în ea am văzut cerealele legate prin specifica pânză de larve a nenorociților ăia de fluturi. Am închis-o și pe asta ermetic în folie și am aruncat-o. Punga aia trebuia să fie închisă, să nu intre aerul în ea…în fine. Și am sperat din nou că s-a terminat. Dar ca o precauție am lăsat în continuare grișul, pesmetul și mălaiul în frigider.
În seara asta partenerului i se face chef de ceva dulce și fiindcă eu încerc să îl ajut în questul lui de a nu se mai îngrășa, cam am grijă să nu fie chestii dulci prin casă. Nu prea îl multumește asta, de aceea, după cină se duce la căutat prin bucătărie orice este dulce și poate fi considerat desert. Și găsește el un pachet de biscuiți Petit Beurre, eu cumpăr câte trei pachete deodată, să am pentru evnetualele cheese cake. Și vine fericit cu el în cameră și când să îi deschidă ambalajul de plastic, care ar fi trebuit să păstreze intacți biscuiții, strivește de pe o parte a pachetului o larvă de molie. Mi-o arată, moment în care eu eram:
În fine, analizez pachetul, observăm resturi de biscuiți “digerați” înăuntru, sigilez pachetul și îl arunc.
În dulapul respectiv mai sunt doar niște pungi cu paste, pungi de plastic, din alea ce ar trebui să nu intre aerul în ele, am să le verific mâine, just in case.
(Va urma, deși sper să nu)
