Wild thoughts

Astăzi am un nume pentru voi: Rita Levi-Montalcini.

Această incredibilă femeie a murit la sfârșitul anului trecut, după ce și-a petrecut întreaga viață studiind anatomia umană. Rezultatele muncii ei au ajutat alți oameni de știință în cercetări legate de cancer și regenerare a nervilor. A fost cea mai longevivă persoană recompensată cu un premiu Nobel pentru cercetările ei. Femeia asta a muncit până în ultima clipă a vieții ei, scopul ei fiind să găsească o modalitate de a împiedica degenerarea țesuturilor nervoase cauzate de boli precum Alzheimer sau Parkinson. Gradul ăsta de dedicare merită cea mai mare stimă, mai ales când este vorba de o femeie, o creatură fragilă și care este educată de societate să se orienteze spre taskuri și preocupări mai… casnice.

De ce această femeie a ales la doar 20 de ani să se dedice științei? Poate doar ea ar fi putut să ne explice. Și când spun că s-a dedicat științei, nu spun că citea o carte când și când. Studiul anatomiei umane a fost pentru ea o pasiune dusă la extrem. Un om normal muncește 8-12 ore pe zi, iar dacă nu este pasionat de ce face, îi mai rămâne foarte puțin timp pe care șă-l dedice unei eventuale pasiuni. De asta mulți dintre noi nu excelăm în nimic, pentru că nu reușim să combinam pasiunile cu munca și nu reușim să ne dedicăm îndeajuns. Iar cei ce fac asta sunt priviți cu milă, spunem că trece viața pe lângă ei.

Eu nu cred că viața a trecut pe lângă femeia asta. Ea și-a trăit viața așa cum a vrut ea, a făcut ce i-a plăcut mai mult și a făcut asta pentru foarte multă vreme. Sunt mai mult ca sigură că pentru ea, nopțile pierdute păzind șoriceii experimentelor sale nu au fost pierdute pentru ea. Sunt sigură că nu a regretat nici o clipă din viața ei.

În scurtele mele introspecții mă întreb de ce eu nu sunt capabilă de o asemenea dedicare și regret oarecum asta “defectul” ăsta. Căci vedeți voi dragii mei cititori, eu nu simt nici chemarea unei vieți de familie, dar nici nu sunt capabilă să mă dedic unei cauze la extrem sau poate nu am găsit-o încă , ceea e e și mai rău pentru că deja am aproape 30 de ani. Mi-e teama că nu voi avea timpul necesar să mă dedic ei atunci când am s-o găsesc. Sunt un hibrid, o greșeală. Sunt prinsă la mijloc. Sunt sigură că dacă m-aș forța să aleg fie dedicarea în scopul unei cauze, fie o viață de familie, aș fi nemulțumită de alegerea făcută. De asta încă trag de timp. Trăiesc cu bătaie scurtă, cu planuri de scurtă durată până când mi se va dezvălui PLANUL.

Nu sunt singura în situația asta, doar că eu m-am obișnuit cu ideea că este posibil să mor fără să iau o decizie, este posibil să “îmi trăiesc viața degeaba” cum ar zice mama. Dar mai bine așa, decât să fac alegerea greșită, apoi să mă otrăvesc cu nemulțumiri și frustrări, căror le-ar cădea victime și membrii unei eventuale familii. Pentru că este clar că dacă nu am capacitatea aia de dedicare extraordinară, singura opțiune este întemeierea unei familii, care are mari șanse să devină la fel de defectă precum cea în care am crescut eu.

Așa că mă înclin în fața ta doamnă Rita Levi-Montalcini și sper ca munca ta să fie continuată de oameni la fel de dedicați ca tine.