So every time one of them does something that is shouldn’t I search for a Ryan Gosling picture on this site and sent the link on the main chat with a special dedication. But sometimes, the pictures available on the site are not enough. So these are my two creations for my colleagues, for now. But I intend to keep you updated. :)

Nu pot să neg că a scăzut calitatea bloggingului. Înainte blogurile era expresia unicității unei opinii, erau locul în care puteai citi o opinie, despre un produs, întâmplare sau firmă, într-o formă neșlefuită, reală. Și ceea ce era mai fain, puteai găsi opinii diferite, argumentate din punctul de vedere al autorului.

De când au început să se facă bani din blogging și reputație pe Facebook, bloggerii devenind niște mici vedete, totul s-a dus pe pustie. Oricine are timp liber să scrie și cunoștințe minime de lucru cu calculatorul poate deveni blogger. Orice student la FEEA care a fost obligat la facultate să își facă blog ca proiect la cine știe ce obiect inutil de către un profesor care a auzit el că dă bine, devine automat blogger. Normal ca a scăzut calitatea conținutului, asta se întâmplă “when you do it for the money”.

Hai să dau exemplu blogosfera ieșeană. Gașca veche s-a dus. N-a mai rămas nici unul dintre cei care scriu pe blog după un eveniment, ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut și încheie, cu astea sunt pozele, dar ce altceva s-a întâmplat acolo, va rămâne acolo. Cei ce-au rămas acum se duc la fiecare eveniment, după care posturile sunt aproape identice: a fost fain, s-a întâmplat asta,am cunoscut pe X. Recomand să mâncați/beți cafeaua/whatever. Nu spune nimeni cât a costat de fapt cafeaua/prăjitura, pentru că au fost mocca pentru bloggeri, nu?

Cel mai recent exemplu a fost ‘Fortza Zu’ când bloggerii ieșeni s-au pozat mândri cu artiști pe care cel mai probabil nu îi ascultă. Iar dacă îi ascultă înseamnă că au un IQ mai mic decât al meu și e clar că problema e la mine. Sunt prea bătrână pentru grupul ăsta.

Evenimentul ăsta și relatările despre el au pus capac pentru mine. Pe blogul ăsta nu va mai apărea niciodată publicitate plătită. Apoi, să menționez fenomenul Palas? De anul trecut din vară cred 90% din evenimente care au implicat bloggerii au avut loc la Palas. Toată lumea este mereu super-încântată de evenimentele de la Palas. Totul e sublim, fascinant și fermecător în gura târgului, unde preturile sunt duble, iar locația reprezintă un magnet pentru cocalari și pițipoance. Dacă ăștia sunt bloggerii ce au rămas, oh well..

Apoi mai sunt blogurile domnișoarelor chinuite de sentimente pure și neprihanite, care îți spun ce este dragostea, când ele nici n-au făcut încă sex. Care îți spun cum bărbații sunt porci, când ele nici măcar n-au cunoscut vrunul adevărat vreodată.

La asta s-a redus bloggingul ieșean. Blogurile din Iași care cu adevărat merită citite le pot număra pe degetele de la o mână, într-un oraș cu câte 350.000 de oameni. Yap, grozav procent. Pe de o parte e mai bine așa, că oricum n-am destul timp să citesc cine știe câte bloguri. :)

Cât despre mine, am să fac ce am făcut până acum. Ori am să fac reclamă la oameni, produse și servicii de calitate, pe care le-am testat personal ori am să creez conținut numai bun de citit la cafea.

Și apropos de asta, pe dreapta este un banner, al unui om minunat în meseria lui. I-am făcut site pentru că am considerat că merită, am plătit eu domeniul și hostingul și totul în semn de recunoștință că a făcut din mine un șofer competent. De asemenea îl recomand oricui vrea să facă școala de șoferi, pentru că sunt sigură că dacă ar avea mai mulți învățăcei, traficul din Iași ar fi mult mai ok.

Acestea fiind zise … ne mai citim.

În timp ce bărbații plângeau după sânii Angellinei Jolie, admirându-i în spashoturi pe youtube, eu am avut o revelație. Fără să vrea Angellina a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, că durata de viața a unui om are mare legătură cu finanțele de care dispune. Analizele genetice care au dus la descoperirea defectului genetic ce îi dădea 87% șanse să se îmbolnăvească de cancer mamar au costat în jur de 4000 de dolari. Citisem la un moment dat pe internetul ăsta mare că o operație de implanturi cu silicon de cea mai bună calitate, fără cicatrici vizibile & stuff ajunge și la 10.000 de dolari. Mai punem să zicem încă 4000 de dolari pentru dubla masectomie și vedem costul prelungirii vieții Angellinei: 18.000 de dolari

Și eu am multe cazuri de cancer în familie, dar nu îmi permit nu am nici măcar cei 4000 de dolari ca să văd cât sunt de predispusă la așa ceva, darămite operații de reconstrucție. Și am un salariu destul de frumușel, zic eu.

Oricum e bine ce a făcut ea, o admir pentru faptul că a avut tăria de caracter să renunțe la unul dintre cele mai evidente simboluri de feminitate doar pentru a-și prelungi viața pe care vrea să o petreacă alături de soțul și copiii ei. Sunt sigură că nu a fost o decizie ușoară. De asemenea sunt sigură că multe femei îi vor copia acțiunile și unele dintre ele chiar își vor salva viața. Femei cu bani desigur, pentru că mai e mult până când niște analize și operații de genul vor fi acoperite de asigurările de sănătate, chiar și în țările civilizate. Probabil doar atunci când analizele și operațiile de genul vor deveni proceduri de rutină.

Până aici nimic anormal. Ajung acasă și îmi găsesc prietenul servind cina, mă alătur și eu, iar el se oferă să mă ducă la întrunirea cu prietenii cu mașina lui și să mă și culeagă de acolo când termin. Eu zic ok și după ce terminăm cu cina, plecăm amândoi, eu încui ușa, ne urcăm amândoi în mașina lui și mă duce și mă lasă la Atelierul de Bere, că acolo era întrunirea. Cobor eu din mașină, intru în atelier, mă învârt … nimeni. Ies înapoi afară și bag mâna în geantă după telefon să văd unde sunt oamenii. Scocioresc, scocioresc … nix telefon. Și în momentul ăla îmi pică fisa. Eu care n-aveam telefonul la mine încuiasem ușa și prietenul n-avea cheie. Deci n-aveam cum să-l sun să îi spun să vină după cheie. Și el are alergie la statul pe lângă ușă, sechele din copilărie sau ceva. Așa că o iau la picior spre casă, la propriu, am alergat serios, de se uitau toți oamenii la mine pe stradă de parcă eram nebună sau ceva, mai ales că nu eram în echipament sportiv, deci… Și ajung acasă, văd mașina prietenului parcată, el nu era nicăieri, deci urc repede scările sperând că poate avea cheie. N-avea, era încuiat. Deschid repede și intru în casă căutând telefonul. La un moment dat se deschide ușa și îmi văd prietenul nervos, cu telefonul în mână.
“Te sun de 10 minute(exagera aici), de ce nu răspunzi? Unde ți-e telefonul?”
Eu mă uit la el disperată și îi răspund căscând ochii cât cepele:
“Exactly!”
Și încep să îi povestesc toată tărășenia și în timp ce îi povesteam îmi pică fisa. Telefonul meu era în mașina mea. Îl scosesem să mă joc cu playlistul pentru muzica de mașină. Mă duc la mașina mea, îl recuperez apoi m-am întors în casă, era clar că la bere nu urma să mă mai duc, deja transpirasem al treilea tricou pe ziua aia, plus că eram frântă. Aparent am ajuns de la Atelierul de Bere în Podul de fier cam cu două-trei minute după el, care venise cu mașina. Deci nu știu cum să vă spun, oi face eu anul ăsta 30 de ani, dar aparent încă sunt destul de sprintenioară. :D

Acum, ce spune prietenul că a făcut în alea două-trei minute. L-a sunat pe colegul de apartament ca să vadă dacă este vreo șansă să ajungă mai devreme decât mine acasă. Acesta îi spune că nu, dar dacă are nevoie de cheie, îi spune să caute prin magazia de sub scară ca poate este pe acolo vrun duplicat sau un berbec pentru urgențe de genul. Așa că prietenul meu la telefon cu colegul de apartament, se duce în magazie și în scurt timp aude “Dum-Dum-Dum!!!” pe scări, apoi aude un set de chei clinchetind, apoi yala deschizându-se. S-a panicat omul tot, că nu știa cine putea fi, eu eram la Atelier, colegul la telefon … Nici nu i-a trecut omului prin minte că putea fi nebuna lui de prietenă, care s-a panicat tot numai la gândul că el se agită pe lângă ușă sunând-o și ea nerăspunzând la telefon și a fugit ca vântul și ca gândul(aproape literally) pentru a rezolva situația.

Și asta a fost duminica mea, iar acum tocmai am terminat de scris toate astea pe blog, pentru că n-am de gând să repet povestea asta de prea multe ori. :D

Și de fiecare dată ajung la aceeași concluzie. Eu excelez la gătit. Nu am reușit niciodată să gătesc ceva ce nu putea fi servit cu plăcere. Da știu, nu e mare chestie, mulți pot spune asta, că știu să gătească adică. Dar eu mă simt așa de bine când știu că oricât aș da-o în bară în orice alt domeniu, întotdeauna voi putea să fac ceva fără să mă tem că greșesc. Oh well… e doar o fază, o să treacă.

A few months ago I decided to introduce Sonar to the team I am working with now. The project is quite old and after switching the build system from Ant to Maven (I am preparing a post about this too, but it will take a while) integration with Sonar became really easy to do so I did it. According to the specifications on their site all I had to do, is install and start Sonar and then add the plugin in my pom.xml and configure the plugin in order to tell it where Sonar is, what database uses an the credentials for it. I was using Maven 3.0.5 so the correct way to go was to add this plugin to my pom.xml (according to the documentation on their site):

<build>
    <pluginManagement>
        <plugins>
            <plugin>
                <groupId>org.codehaus.mojo</groupId>
                <artifactId>sonar-maven-plugin</artifactId>
                <version>2.0</version>
            </plugin>
        <plugins>
    </pluginManagement>
</build>

But at some point Intellij started complaining that the plugin cannot be found anymore. So I started investigating. I noticed that the latest version of Sonar was 3.5.1, so I thought that the same version for the plugin was available. And it was so I proceeded in modifying my pom.xml:

<build>
    <pluginManagement>
       <plugins>
           <plugin>
              <groupId>org.codehaus.sonar</groupId>
              <artifactId>sonar-maven-plugin</artifactId>
              <version>3.5.1</version>
           </plugin>
        <plugins>
    </pluginManagement>
</build>

Yes, the groupId was changed, but this was no problem. Intellij was still complaining that the plugin cannot be found and when building from the command line, the plugin could not be downloaded.  So something was really wrong. So I had to tell maven where to find the plugin, because apparently it was not on the public repository. So I started searching for the plugin, to see if it is available on any other public repository and I found it here. So what I had to do was to edit my settings.xml configuration file for Maven (you can find it in M2_HOME/conf) and add that repository:

 <profile>
    <id>default</id>
    <repositories>
           <repository>
                <id>maven-default-repo-1</id>
                <name>Maven default repo(1)</name>
                <url>http://repo1.maven.org/maven2</url>
           </repository>
           <repository>
                <id>maven-default-repo</id>
                <name>Maven default repo</name>
                 <url>http://repo.maven.apache.org/maven2/</url>
           </repository>
           [...] <!-- other repositories -->
    </repositories>
</profile>

[Later edit:] So, as recommended in the comments, I tried removing the repo1. Indeed it seems that v3.5.1 was added to Maven Central. My mistake was that I did all presented here before that and postponed writing this post for a while. So yap, this post is officially deprecated, but I’ll just leave it here in case somebody needs ideas in the future on how to add another repository to the repository list, or who knows …

Așa arată priveliștea de la balconul camerei în care am dormit cele două nopți:

Dacă vreți un pont, asta e pensiunea.

În rest toate bune și frumoase.

Când eram cu mama în mașină tot vorbea maică-mea de soră-mea  și tot repeta ca ea i-a zis sora-mii ca “Nu poți [face asta]…” sau povestea despre anumite chestii și spunea ea că “Nu poți că na… nu se face”. Nu îmi mai amintesc exact ce zicea sau ce susținea ea sus și tare că “Nu poți”, dar îmi aduc aminte ce i-am zis.

Nu există nu pot. Cine a zis că nu poți? E scris undeva, este lege împotriva a așa ceva? Și chiar dacă este lege care spune așa ceva, stă cineva și te păzește și când încerci să faci lucrul respectiv te împiedică? Nu există nu pot. Dacă vrei ceva  te apuci și cauți moduri în care să faci lucrul respectiv. Dacă e ceva oarecum ilegal, trebuie să cauți o metodă să nu fii prins. Sau să fie imposibil de demonstrat că ai făcut așa ceva. Dacă vrei ceva cu adevărat, asta faci, cauți mereu metode să făptuiești ceea ce vrei. Poate să îți spună oricine că nu poți, doar nu ești prost să te iei după ei. Ce lui Cristofor Columb nu i-a spus o lume întreagă că nu poate ajunge în India pentru că pământul e plat și nu rotund? Cât timp ceea ce vrei să faci nu afectează negativ pe nimeni, mă refer aici la răni fizice și psihice, cât timp ceea ce vrei să faci este sensul existenței tale, nu există nu pot și nu trebuie să asculți pe nimeni când îți spune că “Nu poți”.

Asta aș fi vrut să aud de la părinții  în copilărie, în adolescență. În schimb au auzit de prea multe ori “nu se poate”, “nu poți”, “n-ai să reușești” și alte asemenea. Vă dați seama că părinții  mei nici măcar nu își imaginau că eu și sora mea vom ajunge prin alte țări sau că vom conduce mașini proprietate personală? Iar astea nu sunt cine știe ce realizări. Aș fi înțeles dacă nu își imaginau că voi lua vreun Nobel pentru ceva, dar  să nu creadă că pot șofa !?

În fine, deci asta era ideea. Nu există nu pot!Băgați la cap și treceți la fapte! Cum era aia… “you succeed or you die trying” ?

Acum ceva vreme am fost pe acasă pe la mama, care nu se înțelege cu tata și are ea multe alte probleme pe care mi le înșiră de fiecare dată când mă duc pe acasă. La penultima vizită am explodat și i-am spus soluția la fiecare problemă a sa. La ultima vizită când a început iar cu aceleași probleme, i-am tăiat-o scurt: “Iar te plângi?  Ți-am spus soluțiile, le-ai aplicat cumva și nu au mers?” A tăcut mâlc. Cum mai spuneam pe aici, ne-am urcat amândouă în mașină și hai s-o duc la mă-sa, adică bunica-mea. Maică-mea e o matahală de femeie de 100 de kile, care vorbește tare și pe care a apucat-o dragostea de copii după ce am tăiat-o și soră-mea și eu de acasă și nu am mai venit pe acasă nici măcar în vacanțele de sărbători. Și de câte ori ne vedem începe să rememoreze momentele bune din copilărie. Așa mă mănâncă de fiecare dată să i le amintesc și pe alea rele, alea pentru care nu mă duc pe la ea și pe la tata în vizită decât când nu am de ales, dar o las cu ale ei, că nu îmi dau seama ce-ar ieși dacă i-aș spune că îmi amintesc fiecare bătaie încasată pe nedrept (pentru alea luate pe drept nu îi reproșez nimic), îmi amintesc de fiecare dată când m-a tras de păr, palmele peste cap sau capurile date de masă sub palma ei grea, pentru că greșeam la teme. Îmi amintesc toate prostiile religioase pe care mi le-a băgat în cap, toate motivele pentru care îmi pierdusem total încrederea în oameni și asta m-a făcut la 28 de ani să îmi număr pe degete prietenii și relațiile eșuate. Îmi amintesc multe, dar dacă m-aș apuca să îi spun toate astea, cred că va face stop-cardiac că și așa se plânge de inimă.

Revenind la faza cu alea 100 de kile. Când s-a urcat în mașină a ocupat tot spațiul din dreapta. Pe bune, mi se părea că nu mai am spațiu și că nu văd prin geamul ăla nimic. Ca să nu mai zic că nu putea să își încheie singură centura. Dacă vă apucați  să faceți glume cu yo-mamma pe seama mea, ce ban vă luați!!! Și uite așa eram eu cu mama în mașină, ea insistând că nu mai are baterie și o sună tata și ea trebuie să vorbească cu tata, să îi dau telefonul meu să sune; i l-am dat. S-a uitat la el și l-a pus cuminte la loc. Nu știa ce să facă cu el. Dacă există iad, există un loc special pentru mine acolo pe care mi l-am câștigat fix cu faza asta. Și la un moment dat în sensul giratoriu mă intersectez cu o blondă încadrată prost și fără semnalizare, ea claxonează, eu o ignor și mă duc în treaba mea, mama se panicase și era cu mâna pe schimbător. Ea care n-are carnet. :| Mdea. M-a ținut tot drumul cu “Ușor”, “Cu grijă” și “Calm”, chestii pe care când le aud și nu am nevoie să le aud mai mult mă enervează.  Cred că singurul motiv pentru care am condus mai cu viteză a fost ca să scap mai repede de ea. Plus a vorbit, a țipat mai bine zis, tot drumul de m-a înnebunit de cap. Eu sunt conștientă că nu face intenționat chestiile astea, la fel cum sunt conștientă că ea nu s-a schimbat mult de când am plecat eu de acasă. Eu sunt cea care s-a schimbat și mai ales faptul că o văd așa de rar m-a ajutat să mă dezobișnuiesc de stilul ăsta al ei, care acum chiar mă irită. Dar nici nu m-aș duce mai des nici să mă împuști. Sunt conștientă că relația mea cu mama e anormală, uneori așa aș vrea să am și eu o mamă cu care să-mi fie drag să îmi beau cafeaua sau să mergem împreună la cumpărături, dar din păcate pentru mine e prea târziu. Dar cine știe, poate o să am eu ocazia să fiu mama ce aș fi vrut să o am. Cine știe…

N-am avut cea mai fericită copilărie sau adolescență sau studenție, dar lucrurile astea te călesc. Când ajungi pe cont propriu, la început e greu pentru că ești defensiv, mereu gata de luptă sau de fugă, e greu să recâștigi încrederea în oameni. E greu să înveți să nu mai privești oamenii din jurul tău ca pe niște inamici sau concurență. Dar nu e imposibil. Acum dacă privesc în urmă nu regret nimic. Trecutul meu zbuciumat, relațiile eșuate m-au sculptat în modul meu unic de a fi. Fără ele, n-aș putea aprecia unele lucruri la adevărata lor valoare. Și ca să o citez pe Lauren Oliver: “You know in order to be happy, you have to be unhappy, first, right?”

Mă iertați dacă o să scriu multe posturi mai personale anul ăsta. Mă apropii de schimbarea de prefix și eu așa zic că nu e mare chestie, dar cine știe creierul meu ce părere sau păreri :) o să aibă despre asta pe măsură ce se apropie momentul cheie.

“Ca sa am semnal in casa, trebuie sa tin calculatorul pornit?”

Companiile IT mari din Iași, sunt de obicei reprezentanțe zonale ale unor companii de prestigiu din alte țări. Ele au o grămadă de clienți, a căror necesități sunt rezolvate în România pentru că cei ce prestează aici sunt mai ieftini. De obicei clienții sunt clienți vechi cu are au o relație de lungă durată și cărora nu le este prea comod să iasă din relația respectivă. Așa că se acceptă mici scăpări, întârzieri de deadline-uri și alte asemenea cât timp treaba este până la urmă făcută. Având mai mulți clienți, pierderea unuia nu este o gaură în cer, cât timp profitul scos pe spinarea celorlalți permite funcționarea în parametri normali. O astfel de companie își permite să angajeze un junior care să stea după aceea 6 luni în training plătit să recupereze tot ce n-a fost în stare (sau n-a vrut) să învețe în facultate. O companie de dimensiune mică sau medie, a cărei clienți se pot număra pe degetele de la ambele mâini are alte așteptări. Nu e vorba numai de ceea ce știe deja, este vorba despre cât de repede poate să asimileze informații noi și cât de repede se poate adapta pe proiect și la echipa cu care urmează să lucreze. De asemenea, cum clienții se aduc și se păstrează pe bază de oameni de calitate, orice companie mică este mult mai strictă la angajări. Odată ce omul se dovedește potrivit este recompensat pe măsură. Nu se pune problema de buget și alte nebunii. La companiile mari, unde ierarhia este mult mai complexă se poate întâmpla să nu fii promovat sau să nu ți se aprobe o certificare că nu permitea bugetul sau poate pentru că cineva a făcut o greșeală și a uitat să te treacă pe listă. La o companie mică sau medie nu există problema asta. Plus, dimensiunea redusă a unei companii mai oferă încă avantaj: performanța este mult mai ușor de observat. Un alt avantaj este faptul că vei învăța mult mai multe într-o companie mai mică decât într-un mare și vei avea și de la cine. Compania la care lucrez eu acum, are aproximativ 50 de oameni. Aproape toți au câte o certificare pe ceva anume. ( OCP, Spring, Scrum Master, etc) În fine, ați prins idea. Ați terminat facultatea pe IT și nu vă place în mod deosebit domeniul ăsta, o companie mare vă va oferi un post călduț și stabil, fără prea multă bătaie de cap. Ați terminat facultatea pe IT, sunteți pasionați și vreți să excelați în asta, atunci alegeți o companie de dimensiuni mai mici.

În altă ordine de idei, discutând cu la o bere cu alți prieteni de-ai mei am ajuns la concluzia că firmele corporație din Iași au numele puțin greșit. În funcție de oamenii în jurul cărora s-au construit companiile, ele ar trebui să se numească așa: Cuplul X (în cadrul acestei companii, oamenii de bază sunt toți cuplați, doi câte doi, în cadrul companiei), Grupul de prieteni Y (foști colegi de liceu, facultate, care au crescut în același cartier :P) și familia Z (oamenii de bază sunt toți frați, cuscri și cumnați). Dezavantajul cel mai mare în companiile de genul este că uneori performanța are de pierdut în fața vechimii și relației (cât de apropiat ești sau nu ești) cu cei din grupul respectiv. Unui prieten chiar i s-a spus de către HR, că ar trebui să socializeze mai mult cu “higher staff members” pentru ca ideile lui să ajungă la cine trebuie(Bitch say whaaaat? ). E frumos când într-o companie care se vrea super-profi, nu există o cale oficială că o idee să ajungă la cine trebuie, nu?

Și acum într-o notă mai personală, în timp ce majoritatea oamenilor normali au sărbătorit Paștele cu grătare de miel și lene cât cuprinde, și eu am lenevit, dar în felul meu. Mi-am reinstalat laptopul. Am schimbat Windows 7 cu Windows 8 și Unbuntu 13 cu Fedora 18.

Am ales Fedora 18, pentru că asta aveam și la serviciu și m-am împăcat foarte bine cu el. Ubuntu m-a scos din sărite, nu voia să se împace deloc cu placa video de la laptopul meu, iar sâmbăta asta când a înghețat din nou mi-a ajuns. Cum naiba să crape un Linux, în aceeași manieră ca un Windows, să înghețe pur și simplu și soluția să fie doar restart? Ubuntu avea o interfață numita Unity și prostia aia îmi solicita placa video de nu-i adevărat, se încălzea de îmi transpira mâna pe tastatură. Am și deschis laptopul să văd dacă are praf, pentru că nu se mai putea pur și simplu.(Apropos’: doi ani n-a fost desfacut și n-avea praf deloc – deci ori sunt o gospodină perfectă :D, ori e pur și simplu bine gândit) Fedora a mers finuț, s-a instalat repede, interfața este mult mai prietenoasă, a găsit singur al doilea monitor a știut ce să facă cu el. Numai placa wireless nu-i place, dar n-a plăcut multor sisteme, nici lui Windows 8 nu îi place, așa că nu mă cramponez de asta.

Apoi… Windows 8, ce să spun eu despre el? Este diferit, este altceva,este practic, ușor de folosit, s-a instalat și el destul de repede. N-a mers cum trebuie fără driverele laptopului și uneori interfața face niște fițe, dar cât timp nu îngheață, nu mă deranjează așa tare. Bilă albă: Heroes 3 și alte jocuri mai vechi ce mă pasionează pe mine s-au instalat și merg brici, ceea ce este foarte bine pentru că ăsta este de fapt motivul pentru care l-am instalat. :D

Concluzie: Linuxurile încep să devină destul de practice și ușor de folosit și faptul că driverele generice merg și nu e nevoie de pierdut timp pentru căutat driverele pe net este un plus. Din  câte știam destul de multe jocuri merg și pe Linux acum, mai ales că platforma Steam a fost portată pe Linux, tot ce lipsește este să  se ducă vestea despre asta.

În CV trebuie să apară doar experiența și cunoștințele necesare postului/internshipului pentru care aplici. Dacă aplici la un post pe Java, nu interesează pe nimeni că tu ai ceva noțiuni de Project Management sau PR, că îți place muzica sau că îți place în timpul liber să gătești. Da știu, când suntem studenți toți credem că putem face orice, dar nu e chiar așa, iar CV-ul trebuie să descrie o persoană matură capabilă să se dedice unui serviciu de 8 ore pe zi, nu un copchil răsfățat, posibil bolnav de ADD și care încă nu știe ce vrea.

Dacă ești încă student sau abia ai terminat facultatea, un CV mai mare de două pagini A4 este desconsiderat din start. Scrie clar și concis ce știi și ce ar putea fi util postului pe care lucrezi. Cv-ul trebuie să atragă atenția ca să ajungi la interviu. Un CV trebuie să atragă atenția încât cel ce îl evaluează să te caute pe LinkedIn, nu pe Facebook. Un CV prea încărcat, cu prea multe detalii, când tu abia ai trecut de majorat, miroase a creativitate literară (imaginație) și disperare. Cât despre proiectele din cadrul AIESEC, BEST și alte nebunii de organizații studențești,dacă nu ați fost implicat destul de serios încât să fi rămas cu ceva din experiența respectivă, mai bine nu menționați.

În CV nu au ce căuta pasaje cu rugăminți de angajare. Un CV  este reclama cu care tu îți vinzi creierul. Ai auzit vreodată o reclamă care spune “Vă rugăm cumpărați produsul X și nu veți regreta!” ?

În CV apare ori numele real ori cele două prenume, dacă le ai. Nu au ce căuta poreclele. (Am primit aici un CV în care tipul își pusese ca nume Bogdan DoggyDog. Și avea 25 de ani, nu 13!)

În CV nu trebuie să apară emailul personal dacă el este sexy_69@yahoo.com.  În scopul ăsta creează-ți un email nume.prenume@ceva sau o chestie ciudată care să  nu însemne nimic, gen c3p0@ceva.com. ;)

Dacă abia ai terminat facultatea nu interesează pe nimeni starea ta civilă. Sau adresa de acasă. (De ce ai pune așa ceva pe CV!?)

Și ca exemplu să mă dau pe mine, care lucrez de la 22 de ani, cam la o lună după ce am terminat facultatea. Dacă era așa de dezvoltată piața de IT și erau așa multe internshipuri, probabil m-aș fi angajat mai devreme. Primul meu CV avea fix o pagină A4. Scria pe el doar numele, faptul că am terminat un liceu și o facultate de profil, faptul că în timpul facultății am preferat anumite materii și numele proiectului de diplomă și o descriere super clară și concisă a temei lui.

După doi ani, CV-ul a crescut la două pagini A4. A rămas descrierea scurtă a proiectului de diplomă, s-a adăugat o descriere scurtă a proiectului de disertație, mențiunea că am ocupat un post part-time de asistent de laborator la facultate și descrierea responsabilităților pe proiectul de la jobul full time.

După 6 ani de experiență, CV-ul meu are încă două pagini A4. Una din ele conține un tabel, cu toate tehnologiile cu care am lucrat, nivelul la care eu pot lucra cu tehnologia respectivă((Basic, Advanced sau Professional) și cât timp am lucrat cu tehnolgia respectivă și unde(University studies, Individual study, Work experience). CV-ul meu conține 5 categorii de informații:

• Personal data (nume, email, telefon și vârstă)
• Education (numele titlului obitinut la absolvire, la ce instituție și în ce an)
• It Skills (tabelul de care vă spuneam)
• Work experience (ocupă jumătate de pagină și cuprinde descrierea foarte succintă și la obiect a 7 locuri de muncă)
• Communication skills (câte limbi străine vorbesc și în ce măsură)
• Personal interests ( trei la număr: reading & blogging, practicing sports și programming)

Ultima oară când am aplicat cu CV-ul ăsta, în mai 2012, am aplicat la 5 firme, toate au fost interesate de mine, toate m-au contactat, toate mi-au trimis ofertă de angajare.

Așa că data viitoare când vă scrieți CV-ul, nu vă luați după toate pizdulicile cu aere de specialist care vă sfatuiesc să scrieți barista în loc de barman pe CV. Scrieți: mă pricep să fac asta, am făcut asta înainte și eventual menționați un om care să certifice asta. Este foarte posibil să nu îl caute nimeni niciodată, dar faptul că voi sunteți deschiși și încrezători, vă poate ajuta să ajungeți față în față cu posibilul angajator  și acolo se decide soarta voastră de fapt.

Faptul că sunt perfecționistă nu e o mare chestie, nu sunt singura. Sunt mulți oameni care ies în avantaj pe faza asta, pentru că, de multe ori îmi asum responsabilitatea a face ceva ce eu știu foarte bine că știu să fac, iar ei beneficiază de pe urma lucrului făcut bine.

De ceva vreme am început să mă enervez, pentru că mă lovesc de lucruri făcute prost, lucruri pe care eu trebuie să le continui și asta înseamnă de cele mai multe ori să le refac aproape de la zero. Am început să mă lovesc de oameni delăsători care merg pe principiul “las-o mă că merge așa” sau “atâta știu atâta fac și n-am chef să învăț sau să muncesc să fac mai mult dacă banul iese oricum”. Am făcut spume cât am făcut, pentru că mă simt ca un gunoier uneori, curăț după alții, eventual mai și reciclez, am luat lucrurile personal și era cât pe aci să îmi bag picioarele în el serviciu și să îmi cumpar o bucată de pământ într-un loc cât mai izolat și să mă mut acolo.

Acum cică trebuie să angajăm încă un junior și am început să chemăm oameni la “analiză”. Și ca la o companie ce se respectă, echipa curentă alege coechipierul. Am avut vreo 5 teste de analizat, teste simple, cu întrebări simple de engleza de bază, cu cele mai de bază întrebari din XML,SQL, Java și OOP. Oamenii ce le-au completat au stat la un test de ăla și două ore. Majoritatea sunt 50% goale, vreo două nu au nici o întrebare de limba engleză răspunsă. Iar întrebările tehnice au primit răspunsuri într-o engleza de baltă, fără subiect, fără predicat, ce să-i faci greu și cu gramatica, încât ne-am întrebat dacă oamenii ăștia veniți la interviuri nu sunt cumva trimiși de alte companii din Iași să ne “trolleze”. Pentru că nu este omenește posibil să faci 18 ani de școala și să fii atât de prost.
Mie în locul oamenilor ăstora mi-ar fi rușine să mă duc la un interviu, să scriu pe CV că am făcut 18 ani de școală, 10 ani de engleză, că am crescut într-o țară din UE (iar în UE limba oficială e engleza) și să dau cu mucii în fasole în halul ăsta. Dar nah, prostul nu își dă seama că e prost.

Și m-am enervat, și m-am agitat și am luat lucrurile personal, dar într-un final m-am calmat. Las să fie proști, las să fie dezinteresați, demotivați și degeabiști din ăștia, să fie mulți, pentru că eu voi lua foarte mulți bani să repar lucrurile stricate de ei, voi lua foarte mulți bani să fac lucurile pe care ei nu sunt în stare să le facă. Slavă vouă proștilor, dezinteresaților și degeabiștilor, mulțumesc că existați, printre atât de mulți ca voi, inteligența mea pe care eu mereu am considerat-o mereu mediocră sare în ochi precum păduchele în frunte.

Și uite așa am ajuns eu să stau juma de oră să le ascult pe astea două bârfind despre toate și pe toți, mai ales oameni pe care nu îi cunosc. Și la un momnt dat au început cu Dumnezeu să dea sănatate ăluia și ăluilalt, că să îl trăsnească pe ăla de a arat duminica și tot așa. Și ascultând eu discuția a două femei a căror singură reușită din viața lor au fost copiii, am început să cuget. Și astea sunt rezultatele:

1. Nu cred că mă va putea convinge cineva vreodată că habotnicii ăștia care cred în marele bărbos au o inteligență peste medie. Sa luăm cazul oamenilor care muncesc duminica. Nu cred că exista om pe lumea asta care să muncească duminica din plăcere, majoritatea muncesc din necesitate. Cum naiba să crezi că îl va trăsni Dumnezeu pe ăla de muncește dumnica? Dar dacă există un Dumnezeu care este peste tot și le știe pe toate, nu știe de asemenea oare că omul ăla n-a ales el să muncească duminica? Și dacă știe, fiind blând și bun, oare nu înțelege? Pentru că dacă ne luăm după zisele bunicii mele, Dumnezeu ar trebui să pedepsească pe oricine îi nesocotește ziua sfântă prin muncă, chiar dacă săracul om nu are de ales și atunci Dumnezeul în care crede ea, e ori prost, ori nedrept. Ca să nu mai zicem că lenea e un păcat și e clar că dacă nu muncești, lenevești… deci … ăă … devine ilogic, mă bine mă opresc.

2. Adam și Eva au mâncat din pomul cunoașterii și au aflat tot ce știa și Dumnezeu. Ca pedeapsă, nenea i-a alungat din Paradis. Nu scrie nicăieri în biblie că le-a luat cunoașterea înapoi. Deci poate popii n-ar trebui să desconsidere știința, ci să o ridice la rang de religie, pentru că ea este dovada clară a existenței lui Dumnezeu.

3. Dumnezeu când a făcut aia doi oameni le-a zis să înmulțească și să umple pământul. Suntem 7 miliarde de oameni pe pământul ăsta și ne omorâm între noi de la resurse, cred că putem spune că pământul e plin. Deci am respectat ce a zis Dumnezeu, poate ar fi timpul să ne mai oprim din înmulțit și să ne punem pe gândit, mai ales că Dumnezeu a cam uitat să ne spună ce să facem după ce umplem pământul. Și nu cred că nu știa că se va ajunge aici, la o adică e atoateștiutor, nu?

Băi băieți, decât să dați amenzi pe singura stradă din Iași pe care se poate circula, nu mai bine faceți rost de mai mulți bani luând niște carnete? Și cu ocazia asta, mai rarefiați și traficul. Și uite, vă spun si unde să vă pozitionați.

Vedeți punctele alea roșii? Marchează capetele unei străzi cu sens unic, cu sensul în direcția arătată de săgeată. De luni până vineri, dacă vă postați la intersecția dintre Strada Parcului și Bulevardul Chimiei, vă garantez că luați în fiecare dimineață minim 5 permise.

De unde știu asta? Pentru că în fiecare dimineață merg la serviciu pe strada aia și sunt sătulă să mă strecor pe lângă cei care merg pe interzis pe acolo.

Și o altă recomandare ar fi să păziți sensurile giratorii, având în vedere că 80% dintre șoferii de pe străzile Iasului nu știu să se încadreze sau să semnalizeze în ele, s-ar lăsa cu destule avertismente și amenzi încât să vă justificați salariul.

Dar nah, ce știu eu… sunt doar o femeie…

The first step was to  get all the information from Windows that I could. So I clicked right on the VPN connection and made print-screens of all the properties  shown. Then I logged on to my Linux (Fedora 18 at work, Ubuntu 12.10 at home – I am mentioning this because the steps are identical) and proceeded to create my VPN connection according to the steps here, but always taking a look at the print-screens I took in Windows.  Just to make sure, I also asked my colleague who gave me the VPN details in the first place what type of VPN was it and he said:  “ it’s standard Windows VPN, PPTP. Port 1723″

So the steps I took were:

1. Click right on Network Connections icon , select  VPN Connections, then click on Configure VPN
2. In the dialogue window that appeared I clicked on the Add button
3. A new dialogue window appeared asking me to select the type of the VPN connection. I selected PPTP and clicked on the Create… button.
4. A new dialogue window appeared with two tabs: VPN and IPv4 Settings
5. In the VPN tab there was an Advanced button. When clicked a new dialogue window appeared with advanced options to select. I checked everything that I found checked in the Windows print-screens and left unchecked everything that was unchecked in them. In my case I had to deselect all authentication methods but MSCHAPv2 and check everything else in the dialogue box except “Send PPP echo packets”.
6. And now if you save everything, the connection will succeed. But if you need access to some application installed on some servers accessed via their host names, you will need something called DNS suffix which can be added in the “Additional search domains” textbox in the IPv4 tab.
7. If you don’t know what value to put there, and your colleagues didn’t tell you,(mine did not) you can do the following. Log into Windows and  connect to the VPN.
8. Open a Command Prompt terminal and execute the following command: nslookup hostname You should get an output similar to this:

            Server:  hostname.somedomain
            Address:  xxx.xxx.xxx.xxx
           

9. Now, copy somedomain in the IPv4 tab, in the “Additional search domains” textbox and save everything.
10. If you need the same kind of access I needed, also take a look in Firefox and the proxy it uses. Even if I had a successful VPN connection and a correct DNS suffix, I could not connect to http://server1:8080/application because my Firefox was set by default to “Use system proxy settings“. When I set it to “Auto-detect proxy settings for this network” it worked like a charm.

So, these are the steps that I took. I asked a Linux guru friend (Rpx) for help in debugging the VPN settings, because I am not that good at networking and I thought the additional information I discovered with his help, might be useful to somebody else too and that’s why I wrote this post. I will appreciate any kind of feedback.

Dar noile modele de Logan și Sandero, sunt atât de banale încât se potrivesc perfect în marea de Seat, Skoda, Volkswagen, Opel, etc. Deci putem concluziona că Dacia a reușit în sfârșit niște mașini care să arate a mașini și nu a căruțe sau cutii pe roți. De acum, mai lipsește doar să găsească acel ceva care să îți fure ochii și să le recunoști într-o clipită. (Hint: boticul de la modelul Sandero vechi :D)

What I want to say is as simple as this, those people making sexist jokes and women taking these jokes to the extreme (like causing people to lose their jobs for it) are insecure fools. I am a woman. I am told I am sexy. I am a developer following a career path towards becoming a software architect. I am passionate  and I love programming. I know that there are a lot of people better than me at this, either men or women, but I don’t care. What I care most is me, my plans, my dreams, the technologies I use and contribute to and the way I use them.  And I try to improve myself every day. Of course there were people that laughed at me, telling me that IT is no place for a woman. There will always be people who’s last resort in front of someone better than them in everything is to discriminate by sex, nationality or any other criteria that they think it will work. But if you are passionate about what you do, it will not matter and you should not care.

After all, your value as an IT professional is not measured in the size of your tits or length of your penis, it is measured by the money you make and by the your contribution to the industry. The only way is to be so good that they can’t ignore you.

Sorry guys, but if you spend that much discussing this kind of issues,  this kind of rumours,  attacking others verbally or victimizing yourselves,  for me it means that you are not really IT professionals or evangelists or whatever you call yourselves. You are just … lame, insecure and maybe … attention whores who can’t get attention for their IT accomplishments and so they are forced to find other means.

Acum două zile am observat pe trotuarul din fața casei o monedă lucioasă de 1 ban. A stat acolo două zile până a dispărut. Acum, că au luat-o copiii sau au luat-o măturătorii străzii n-am de unde ști. Dar având în vedere că am atâtea monede mici, m-am hotărât să fac un experiment. Începând cu seara asta, voi arunca de la balcon în stradă un pumn din monedele astea, am să încerc să le împrăștii cât mai mult astfel încât să nu fie chiar evident faptul că sunt aruncate intenționat. Am să tot arunc monede în fiecare seară, iar când vin de la serviciu mă voi uita atent să văd câte au dispărut. De asemenea abia aștept să aud discuțiile vecinilor.

De ce fac asta? Pentru că pot. Care mă aștept să fie rezultatul? Habar n-am… este posibil să nu fie unul. Cel mai probabil o să fie niște oameni foarte confuzi pe strada asta, săptămâna asta. :D

Revenind la religie. Nu este altceva decât un hobby, o pasiune a unor oameni care ori nu-i duce capul să facă, ori au ajuns ei la concluzia că nu au nimic mai bun de făcut cu viața lor. Ori sunt pur și simplu niște oameni cu încrederea în sine dărâmată care au nevoie să creadă că este cineva care îi ajută să treacă prin viață și îi ajută să realizeze tot ce realizează. În fine… Faza e că tu alegi să crezi. Nu ți se impune cui să te închini, în ce biserică. Sigur se încearcă asta, prin botez, prin influența familiei și alte mijloace, dar într-un secol în care orice informație este la un clik distanță, dacă te duce capul și dacă vrei, poți alege, mai devreme sau mai târziu, dar poți. Dacă religia este o alegere, o pasiune a unor oameni, dar nu a tuturor, vi se pare normal ca pasiunea acestor oameni să fie susținută financiar și de cei care nu au aceeași pasiune? Mie nu mi se pare normal, de fapt la naiba cu normalitatea, nu mi se pare logic!!

De asta faptul că preoții ortodocși sunt considerați bugetari mă scoate din sărite. Eu, care nu am această pasiune absurdă și inutilă, trebuie să plătesc impozite ca să susțin pasiunile altora. Și nu mi se pare corect. Orice alți oameni pasionați de chestii mai utile, se adună, practică pasiunile împreună, fac conferințe și întruniri ca să vorbească despre asta și fac schimb de idei. Toate astea pe banii lor sau eventual a unuia sau mai multor sponsori. De ce nu pot fi și religiile la fel? Toate. Pentru că nah, este clar în România este una singură care  face excepție și care și-a băgat coada în vistieria statului și la ea mă refer, ca trebuie să reintre în rând cu celelalte religii. Vrei să vorbești altora despre pasiunea ta? De ce ar trebui să te plătesc eu pentru asta? Să te plătească cei care vor să te asculte.

La o adică, hai să facem programarea o religie. Și să cerem salarii de la statul român ca să avem de calculatoare și de închiriat săli de conferință pentru a ne putea ține “slujbele”.

Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic cu cei care cred în ceva, iar asta îi ajută să fie oameni mai buni, îi ajută să fie mai împăcați cu sieși. Sper că măcar atât e clar. Eu am ce am cu faptul că trebuie să platesc și eu pentru chestia asta. Poate unii dintre cei ce cred or să spună că așa ne pedepsește pe noi Dumnezeu pentru că nu credem. Cei care gândesc așa, îi sfătuiesc să citească biblia și apoi mai discutăm. Pentru că spre diferență de mulți oameni care cred din inerție, eu chiar am avut dorința de a citi biblia, pentru că eu am avut modestia de accepta că poate mă înșel, că nu le știu pe toate (doar nu sunt Dumnezeu!?) și am vrut să mă informez dintr-o sursă validă.

Cât despre obsesia BOR, de a se băga și în educație și în politică, ei chiar au uitat că iubire cu forța nu se poate? Băgându-se peste tot, forțându-se în viețile noastre nu reușesc decât să își îndepărteze credincioșii. Dar de unde să știe bieții preoți asta? Probabil ei sunt doar oameni săraci cu duhul, fără prea multă minte, iar a lor va fi împărăția cerurilor…

Până sâmbăta trecută am crezut că povestea de mai sus era o exagerare menită să sperie puștii de clasa a 8-a să nu se apuce de fumat sau eventual să renunțe, pentru că era un obicei prost. Sâmbăta trecută am cunoscut în clădirea aeroportului Henri Coandă un italian de 60 de ani, care s-a băgat în seamă cu grupul din care făceam parte pentru că văzuse niște suveniruri olandeze și a simțit nevoia să ne spună că și el a fost pe acolo. Omulețul era foarte simpatic și părea foarte deștept, dar de fiecare dată când se apropia prea mult de mine și îmi vorbea direct simțeam nevoia fie să îmi pun mâna la nas, fie să vomit. Îi mirosea gura a căcat de parcă abia servise “o porție” și nu se spălase pe dinți. Nu îmi venea să cred că este posibil așa ceva, cum este posibil să îți pută gura în așa hal și să nu îți dai seama? Oricât de amabil era omul și dornic de vorbă, nu am putut să fiu sociabilă, pentru că mi-era groază de momentul în care trebuia să fac contact vizual cu el ca să nu par needucată, iar el deschidea gura pentru a da drumul cuvintelor și cu ele ieșea si putoarea.

Și ăla a fost momentul în care am realizat adevărul vorbelor fostului meu profesor de istorie. Îmi pare bine că m-am lăsat de fumat și îmi pare bine că partenerul nu fumează. Nu cred că aș fi rezistat după 40 de ani să stau lângă cineva căruia să îi pută gura a căcat. Și îmi pare bine că am avut ocazia să îl întâlnesc pe italianul respectiv. Cele 10 minute de conversație cu el m-au convins nici să nu mă mai gândesc vreodată să mă reapuc de fumat.

Am urcat în avion și m-am așezat pe locul meu. În dreapta mea s-a așezat o doamnă tăcută, ce citea dintr-o carte scrisă în limba engleză. La scurt timp, pe culoar, în dreptul locului meu se oprește o altă doamnă îmbrăcată într-o haină groasă de blană sintetică colorata în alb și negru. Elegantă și delicată, căra în mâna dreaptă un bagaj de neam prost, un troller de dimensiunea maximă admisă în avion, troller pe care abia îl căra. În stânga ei, un domn și el cu mâinile ocupate. Am remarcat-o pe doamna respectivă pentru că a venit pe culoar vociferând revoltată, că e îngrămădeală. (No shit Sherlock, ești într-un avion, nu într-un parc!) Când a ajuns în dreptul meu a vociferat că nu avea cum să își pună bagajul deasupra locului unde stătea. Apoi a vociferat pentru că bărbatul de după ea nu s-a oferit să o ajute. Acesta și-a eliberat o mână și a încercat să o ajute, dar pesemne trollerul ăla de neam prost era și greu, pentru că pur și simplu omul nu l-a putut ridica cu o mână. A continuat să vocifereze, referitor la bărbații români că nu știu ei ce înseamnă galanteria, apoi că avioanele ăstora de la Tarom sunt nașpa că n-are loc bagajul ei, ca sunt avioane făcut de străini, că inginerii noștri știu și ei să facă , dar nu sunt lăsați. A țipat la stewardesa care i-a cerut să o lase pe ea să rezolve cu bagajul și să elibereze culoarul, pentru că mai erau oameni ce trebuiau să urce în avion. A făcut-o pe săraca fată în toate felurile și a promis că face reclamație. Că ea merge numai cu KLM-ul, dar acu nu a găsit bilet, de fapt a găsit bilet, dar KLM-ul sunt parteneri Tarom și de asta a ajuns ea să meargă cu ei, că așa sunt românii se bagă peste tot. În fine, ați înțeles ideea, cred.

S-a așezat lângă mine, locul ei era la geam, în stânga mea. Am încercat să o calmez vorbindu-i frumos, spunându-i că nu rezolvă nimic dacă se enervează și alte fraze dintr-astea pompoase cu care mă calma pe mine prietenul când eram nervoasă.(:P) Nimic n-a mers, nu știu ce zi avusese femeia sau ce frustrari adunase în ea de ajunsese așa de acră sau poate așa era ea isterică de obicei, dar m-a speriat comportamentul ei. Atâta răutate n-am mai văzut de mult la cineva, nu de alta, dar în afară de momentele când merg cu avionul, persoanele de care mă apropii, mi le aleg eu.

Am răbdat trei ore lângă ea. Pe lângă faptul că vorbea aiurea (o luase iar cu bărbații români care nu sunt educați și că soțu ei face și drege… ) și nu remarca faptul că eu voiam să dorm și că nu o ascultă nimeni de fapt, se mai și foia să își aranjeze bagajele ce le ținea între picioare, rămânând mereu cu piciorul pe spațiul meu, înghesuindu-mă și forțându-mă să îmi țin picioarele strâmbe ca să încapă ea.

Eu sunt o fire vulcanică de felul meu, mă enervez foarte repede și îmi trece la fel de repede. Am probleme, le rezolv. Am ceva cu cineva, îi spun, mă cert, rezolv repede. Așa avem un chef să îi lipesc scorpiei ăsteia una de s-o las leșinată pe timpul zborului!! Dar dacă făceam asta mă coboram la nivelul ei. Așa că am răbdat lângă ea, am suportat-o timp de trei ore fără nici măcar să-i zic ceva, pentru că la ce gură avea, mă temeam că dacă îi zic ceva nasol și se isterizează îmi va fi și mai greu să mă controlez. S-a uitat lumea la ea ca la urs, ea nu realiza cât de ridicolă este, e vocifera în continuare fără să o asculte nimeni, eventual îi dădea și în engleza ca să arate ea ce deșteaptă e. Cum spuneam, am rezistat ca un erou. Când avionul a aterizat în București, la oprire, eu m-am ridicat în picioare pentru că îmi înțepeniseră picioarele. Doamna din dreapta mea stătea în continuare pe scaun, pentru că nu avea cum să se ridice. Culoarul era ocupat. Scorpia din stânga se ridicase și n-avea stare. Mă întreabă de ce nu mă mișc. Îi explic că nu s-a ridicat încă doamna de pe celălalt loc. Se uită la respectiva și o întreabă de ce nu se ridică. Asta a fost picătura care a umplut paharul. Femeia aia nu avea unde să se ducă, culoarul era ocupat. Avionul ajunsese mai devreme, deci nu era nici o grabă. Mi-am adunat toată stăpânirea de sine să nu îi dau una, dar m-am auzit spunând cu cea mai dulce voce de care eram capabilă, în timp ce îmi luam bagajul: “Una din zilele astea cineva o să vă spună <pauză meditativă> că sunteți o scorpie insuportabilă.” Toată lumea din jur a început să râdă, iar eu am plecat rapid în timp ce ea spunea lucruri nasoale de familia mea și alte tâmpenii referitoare la soacră-mea. Nu aveam chef să o mai aud.

Concluzie: eu, aia vulcanică și intempestivă, i-am spus femeii ăleia chestia aia, pe un ton atât de calm, elegant și delicat, de parcă i-aș fi făcut un compliment. Nu știți cât de eliberată m-am simțit să îi spun chestia aia, după aproximativ trei ore de chin și de revoltă față de comportamentul ei. Nici dacă îi dădeam o palmă nu cred că mă simțeam mai bine.