Spuneam la un moment dat pe aici ca abia astept sa vad Dublinu, orasul ce l-a inspirat pe Darren Hayes. Ei bine mi-a trecut. Orasul in sine nu are nimic special. Am ajuns sa ma satur de cladirile lui din caramizi rosii toate asemanatoare ca arhitectura. Am ajus sa ma satur de cerul sau care pare innorat si murdar chiar si atunci cand e senin. Singura parte din Dublin care mi-a placut a fost Howth, care nici macar nu e o parte efectiva din Dublin, e un satuc pe malul Marii Irlandeze, satuc a carui existenta este bazata pe pescuit si turism. Si ce bine este dezvoltat pentru astea doua! Mai pe seara urmeaza sa va delectez cu niste poze.
Dublinul este deprimant cand e innorat afara sau cand ploua. Raul Liffey pute ingrozitor si cara deseuri aruncate de oameni in el. Deci da, nu numai la noi se practica obiceiul asta. Nu ma mir de ce cantecul lui Darren Hayes e atat de trist. Cum pana mea sa iti inspire orasul asta un cantec vesel? De fapt, exista o posibilitate, probabil ai putea scrie un cantec vesel daca ai bea ceva inainte. Ai auzit bre, Darren? Ia si bea un Guinness inainte sa te apuci de compus data viitoare cand esti aici!
De asemenea, imi placea mie la un moment dat o formatie numita The Script. Ei bine The Script este “an Irish alternative rock band from Dublin” si sunt asa de iubiti aici incat sunt nevoita sa ii ascult cam in orice magazin prin care merg. Pe bune abia astept sa ajung in Romania, sa ma asez la laptopul meu si sa ascult Rammstein sau Limb Bizkit, orice numai mieunaturi cu iubiri pierdute si inimi frante nu. Si fara The Script o vreme. Multa vreme.
Pe bune, inteleg de ce oamenii de aici beau de sting. Beau pentru ca orasul asta instiga la ganduri pesimiste. Uite ce intrebari isi pune Darren Hayes in cantecul asta:
How many days am I gonna regret you?
How many nights till I forget you?
Have I been wasting all those years
Held down by these tears
How many dreams have I left deserted?
How many hopes have been diverted?
Have I been buried in the dirt
Held down by this hurt
[...]
How did I end up lying here
Crying underneath a Dublin sky?
Si nu de multe ori de cand am ajuns aici, m-am surprins gandind la fel. Ce-i drept eu am si o gramada de timp liber si la serviciu beneficiez de o gramada de timp mort datorat lenei specifice irlandeze. (chestie care incepe sa ma scoata din sarite) Ma intreb daca am facut bine ca am renuntat la cariera de developer java pentru cea de team leader. Ma intreb daca nu cumva o sa ajung sa imi blestem zilele pentru ca o sa ma plictisesc de scris rapoarte si emailuri 4 ore pe zi din 8. Ma intreb cat de solida si de frumoasa este fapt relatia mea curenta? Ma intreb daca nu am gresit undeva si poate as fi putut sa ajung sa fac ce imi place si sa fiu multumita si de banii pe care ii castig. Ma intreb daca n-o sa ma ingras datorita mancarii nasole de aici. Ma intreb daca voi fi multumita vreodata de ceva… Eu sunt oricum o persoana nemultumita in general, este o chestie care aduce la disperare multi oameni din jurul meu, dar care de asemenea ma motiveaza mereu sa lupt pentru ceva in plus, dupa parerea altora, iar Dublinul cu cladirile lui vechi (sau poate nu-s toate vechi, asa e arhitectura lor) si cerul lui mereu innorat (chiar daca doar putin) e clar ca nu poate face prea bine la asta.
Abia astept sa vin acasa, sper sa scap de atitudinea asta fatalista si depresiva. La o adica, orice om se gandeste din cand in cand la nemurirea sufletului sau la “purpose of meaning” cum spun americanii. Cat timp trece cu o inghetata/bere/[una bucata ce merge la voi aici], inseamna ca nu e dracu chiar asa de negru.
