Aug 29 2015

And this my friends is the reason…

Category: CommonIuliana @ 1:20

… I am an introvert.
RfjdU4j


Aug 27 2015

Oare sunt un om prost?

Category: CommonIuliana @ 1:31

Îmi place Facebook de ceva vreme încoace pentru că am început să selectez ce vreau să văd pe timeline-ul meu și când spun a selecta, înseamnă filtrez la maxim bădie. Așa am ajuns să am update-uri de la oameni care citesc cărți și se laudă cu ele și articole despre subiectele care mă interesează: știință, literatură și sport. Da știu, sunt o persoană tare simplă. Oricum, faza e ca Facebook-ul e oarecum repetitiv și din când în când cineva mai revine asupra unui articol și mă trezesc cu informație veche perindând prin fața ochilor mei.

Astăzi este cazul articolului De ce oamenii inteligenti esueaza si prostii reusesc in viata. Cred că l-am citit ultima oară la scurt timp după ce a apărut, adică l-am citit prima oară în 2013 și îmi aduc aminte că atunci mă regăseam prin multe paragrafe. Sau mi s-a părut mie că mă regăseam pentru că aveam nevoie de un boost de self confidence – a se citi voiam să mă simt deșteaptă. L-am recitit în seara asta și mi-am dat seama că s-ar putea să mă fi prostit rău de ultima oară când l-am citit. Și în stilul meu caracteristic, am să vă spun ce și cum.

  • Oamenii destepti sunt idioti: Daca arunci cu o piatra in geam, geamul se sparge. Daca te gandesti cum sa spargi geamul, geamul nu se sparge. Oamenii deștepți gândesc și plănuiesc prea mult. Știți când am scăpat eu de asta? După ce am fost părăsită. Mi-am zis: Screw this, mă car unde văd cu ochii, acum cât nu mă ține nimic înrădăcinată aici. Și asta am făcut, am plecat la Sibiu, nu știam ce voi face exact acolo, nu aveam cazare, nu cunoșteam acolo decât o persoană. Și mi-am păstrat meteahna asta, noul meu motto este: Let’s cross that bridge when we get to it, but let’s move and get to it first. În orice fac, că e personal sau profesional, nu stau în standby prea mult timp, încerc orice îmi vine în minte și mă adaptez pe parcurs. Doar asta e calitatea cheie a unei specii superioare, nu? Capacitatea de adaptare.
  • Oamenii destepti gandesc prea mult: Asta e pe aceeași ideea de mai sus, cum spuneam nu mai gândesc așa mult. Să vă dau exemplu de situație: acum ceva vreme, cred că pe la începutul anului, mă anunță la un moment dat team leaderul meu că are a doua zi dimineață un demo cu clientul. Eu îi explic ce funcționalități erau gata și cu ce se poate lăuda și plec liniștită acasă. Dimineața mă sună panicat că nu reușește să facă să meargă proiectul pe laptopul lui și să țin eu demo-ul. Și mă apuc în 15 minute să pun totul la punct, să îmi aleg niște date de test, să compilez și să pornesc aplicația. Nici nu știu când au trecut 15 minute și eram în call. Am început să vorbesc, să le explic ce s-a făcut până acum, am executat ceva pe acolo, am răspuns foarte sigură pe mine la întrebări, toată lumea a fost fericită inclusiv managerul. Imediat ce am închis call-ul, m-am ridicat de pe scaun, tot sângele mi s-a urcat în cap și am început să hiperventilez. Dacă requestul venea cu o oră înainte, cel mai probabil mi s-ar fi tăiat respirația și m-aș fi bâlbâit. Dar fiind luată ca din oală, am executat automat ceea ce făceam aproape zilnic de vreo lună. Nu am avut efectiv timp să gândesc prea mult la ce urma, pentru că eram total focusată pe taskul curent. De la faza aia, dacă am de făcut ceva, ce știu deja cum se face, mă pun direct și fac, nu caut atunci implementări mai bune și nici nu mă panichez gândindu-mă ce se va întâmpla dacă voi eșua. Pentru că dacă nu fac nimic, eșuez oricum, right?
  • Oamenii destepti se plictisesc repede: Asta e adevărat, dar dacă ești foarte disciplinat te poți forța să duci la bun sfârșit un lucru început, chiar dacă te-ai plictisit de el. Exact cum multora nu ne place să rămânem neterminați în pat, exact așa mă simt eu când m-am apucat de o treabă și nu pot să o termin. Ei bine, la mine nu există lucruri lăsate de izbeliște, pe jumătate sau un sfert făcute. Dacă m-am apucat de ceva, apăi termin indiferent de cât de tare mi-a scăzut interesul. Pentru că altfel voi avea coșmaruri și îmi va sta chestia aia pe creier.
  • Oamenii destepti vor sa schimbe lumea: Aici trebuie să recunosc că mă recunosc pe mine, cea de acum vreo 4 ani. De atunci am învățat că treaba cu schimbatul lumii e ca aia cu popa, când îți zice el ce să faci și tu trebuie să faci așa, chiar dacă el nu face așa. Lumea se schimbă prin exemplu personal, deci dacă vrei să schimbi lumea trebuie să te schimbi pe tine încât să devii un model de urmat. Asta înseamnă de fapt să fii egoist și să te focusezi asupra propriei persoane.
  • Oamenii destepti lupta cu sistemul: Oamenii deștepți discută sistemul, nu se luptă cu el. Deci, aici nu sunt de acord. Un om deștept nu va lupta neapărat cu sistemul, ci va încerca să se integreze în el, folosindu-i hibele în favoarea lui și schimbându-l din interior. Calul troian, everyone?
  • Oamenii destepti sunt socialisti: Idei precum taxarea averilor prea mari, luatul de la bogati și datul la săraci, etc… Ei bine, eu mereu am susținut că societatea e o junglă și se bazează pe survival of the fittest. De asemenea mereu am susținut că oamenii capabili să facă o grămadă de bani cinstit nu are trebui impozitați mai mult decât cei care nu pot face asta sau o fac la un nivel inferior. Adică cum vine asta? Societatea mă pedepsește pentru că sunt capabil să trăiesc după regulile ei așa de bine încât excelez? Chestia asta e similară cu următoarea situație: într-o clasă de copii se dă un test. Toți copiii au fost anunțați ce trebuie să învețe și li s-a spus când este testul. Din toată clasa, doi dintre ei merită nota 10, restul toți iau sub 7. Profesorul decide să le micșoreze notele celor doi la 7 ca să nu se simtă proști colegii lor. Vi se pare corect? FUCK NO!
  • Oamenii destepti refuza realitatea: Știți a cui e vina aici? A părinților și a sistemului educațional care te cresc spunându-ți că dacă ești bun, silitor, cuminte vei avea când ești mare tot ce vrei tu, că lumea e corectă, că bine faci, bine primești, că există un echilibru, etc. Și termini facultatea și oops, nu îți găsești job, deși ești dispus să muncești și nici prost nu ești. Apoi oamenii se folosesc de tine și te lasă cu buza umflată deși tu ți-ai dat sufletul pentru ei. Și așa mai departe. Nu numai oamenii deștepți refuză realitatea. Până la un punct în existența noastră toți o facem. Apoi vine momentul ăla când ești futut în asemenea hal încât te trezești la realitate și te înveți minte. În viața asta, dacă nu ești cel care fute, clar ești cel futut și nu e o poziție confortabilă. Been there, done that, got the t-shirt, ass hole still hurts.
  • Efectul Dunning-Kruger: Unskilled individuals suffer from illusory superiority, mistakenly rating their ability much higher than average. Aici e adevărat, am tendința să fiu modestă din două motive: clar nu sunt așa de skilled pe cât aș vrea eu să fiu și nu vreau să îi intimidez pe cei cu care lucrez.
  • Oamenilor destepti le e frica de judecata celorlalti Nu mi-e frică de judecata celorlalți, dar aș prefera sincer ceilalți să se prefacă că nu exist, să își vadă de viața lor precum eu îmi văd de a mea.
  • Oamenii destepti sunt romantici: Li se inoculeaza din scoala ideea ca saracia e plina de romantism si boem: pictori saraci, poeti saraci, artistii adevarati sunt saraci. Da, aici pot să fiu de acord. Dar la mine nu a fost școala, mai mult școala și oamenii speciali cunoscuți în timpul ei m-au convins că pot mai mult. Părinții mei nu se așteptau prea multe de la mine. Mama îmi spunea că sunt urâtă, tata îmi spunea că sunt proastă. Speranța lor era să mă mărit cu un băiat bun din sat, că o să îmi cresc în sărăcie copiii, cum au făcut și ei, dar lasă mamă că o să fii fericită pe lumea cealaltă. Când am ajuns la facultate, sperau să ajung măcar profesoară de informatică în sat. And baby look at me now, cum sunt sute de oameni care învață de la mine, care lucrează cu aplicații la care am contribuit și cum mă plimb eu prin toată lumea și fac ce îmi taie capul pe banii mei. Și aparent nici urâtă nu sunt că am rupt ceva inimioare la viața mea.
  • Oamenii destepti n-au tupeu: Eu tupeul l-am avut întotdeauna. Acuma, nu știu dacă era tupeu sau faptul că nu suport nedreptățile și prostia și cam vorbește gura fără mine …
  • Oamenii destepti nu vor sa aiba succes si nici bani: Eu le vreau pe amândouă. Tot ce am visat de dinainte de liceu a fost să fiu independentă financiar și să mă știe toată lumea ca un profesionist în domeniul meu. Cu banii am rezolvat-o de mult, cu succesul – încă lucrez la asta, dar nu-s departe. Mai așteptați vrun an așa…

Recitind acum articolul, cred că ori sunt proastă, ori m-am prostit în ultimii doi ani. Orice ar fi e de bine, pentru că proștii au oricum mai mult noroc.

Stay safe, stay happy!


Aug 26 2015

Mentoring is an art

Category: English postsIuliana @ 18:27

I love being a mentor. And this is not only about being a mentor in a company, I love to share my knowledge, to work with people towards a common goal and seeing people grow under my wing. I cannot evaluate yet how good of a mentor I am and I know that have made and probably will make mistakes in the future. But what I can be sure of is that I will learn from my mistakes and get better.

The first time I had a mentoring responsibility was in 2007 when I started teaching. I loved presenting the topic from different points of views, making analogies to the real world and trying my best to make sure everybody understood what I meant and how things worked. I loved receiving feedback for my activity and loved when my students came to me with ideas of improvement of the presented materials. I loved hearing them talk about the topics from their own point of view.

In 2011 I had the occasion  of taking care of the career growth of a few people, the title I got was of line manager. Honestly it did not require much effort as there weren’t many rules to follow. That company was experimenting and defining the system so there was not much to work with. So I improvised. I involved my apprentices in technical conversations and we shared and analyzed ideas while having a beer or playing Monopoly. When at work, we collaborated closely and jumped in to help each other every time we could. When the time came to evaluate their growth and recommend promotions for these guys, the things were clear to me, each of them was more than worthy to jump to the next level in the company hierarchy. But that was not going to be possible as companies are usually on a budget and can afford only a fixed number of promotions per year. I was a little disappointed and that was the moment when I realized that no matter how much we want to respect a pattern that seems to be the rule, there will always be exceptions. And most companies do not like exceptions, because they create a precedent upon they can be eventually sued. So in such companies, there is a slight chance that even if you are great you will not be promoted.

In 2013 I was involved in growing up a few Java developers and I loved working with them. This was the first time when I had to mentor someone with a character a lot different than mine, somebody used to do things his own way and was asking advice, but never followed through because he did not trust that I was giving him what he asked for. So basically he asked “What is the solution for problem X?” I would say “Y” and he would ignore my answer and kept researching. I could not understand the attitude. Why would you ask for my opinion just to dismiss it in my face? After a few months of basically hating him in my mind, but being totally professional on the outside I asked my mentor for an advice. She just told me to get a conference room and ask him directly what is his problem. Which I did. I asked him if he did not trust me technically because I was a woman, or for other reason I could not imagine. I told him, that I do not know everything and I might make mistakes, but if he asks me for a solution, he should try at least to implement it first and search for a better solution only if my solution does not satisfy him. And if he finds a better solution, I want to know about it, in order to improve myself. He was puzzled and said he was sorry, apparently he did not even realize he was acting that way. I am not a mind reader, I could not tell if he said the true or not, but after our little open chat about his attitude our communication had improved and we were a great team until I left that company. I know for sure he is doing great now and I am sure he will do great in the future too.

This year I did not have many occasions to train people specifically, but I am the living wiki of the company and when Google fails my colleagues, they turn to me for solutions. And it feels great when my solutions actually work. Starting from august I have an apprentice. He is smart, he is patient and focused and I enjoy working with him a lot. I can barely wait for the moment when I will be able to say to him: “Kiddo you are on your own now!”

Mentoring is an art form, and I intend to be a Picasso. :D


Aug 26 2015

From “We cry” to “Superheroes”

Category: English postsIuliana @ 15:36

The first time I heard The Script they were singing this song:
.
It was 2008, I was a young girl that was just starting to live her life. I liked the sound of the song, but I liked the lyrics even more. The song ends with this:

I’m sick of looking for those heroes in the sky
To teach us how to fly
Together we cry, we cry, we cry

And it hit close to home, because I was struggling to fit in a world I was not prepared to live in and everybody seemed to have it all figured out except for me. And yeah, there were these superheroes in the sky trying to teach me how to fly while I kept trying and kept falling and failing. I took me a while to learn and I did it all by myself. And then I found out what the superheroes did not tell me: it is really lonely up here and knowing how to fly does not mean you won’t fall from time to time.
Continue reading “From “We cry” to “Superheroes””

Tags: , ,


Aug 26 2015

The journal

Category: CommonIuliana @ 0:27

2015-08-25 23.02.54So here I am writing again. At least I am trying. No idea for how long this will go on this time, so enjoy it while you can. :)

When I was a child I felt the need to write. I needed to describe somewhere how I view the world, how I understand things and how I felt things. My mother did not understand it. Probably she still doesn’t. Sometimes when I see in a  movie a parent inspiring his child to keep a journal I wish my mother would have seen it that way. As I mentioned here before I dream a lot, when I am sleeping and not only then. As every action has a reaction, in my mind every interaction has a reaction. I create stories while going to work, I imagine full successions of events that lead to a certain thing happening. It’s not something I do intentionally, unless my mind it is occupied with work and personal problems, it practically … wanders away.

That’s why my mother should have inspired me to keep a journal. So much stories got lost because she considered my writing a child’s play. But it was not a child’s play and this blog will be 10 years old next June. Maybe my writing was not always good, maybe my opinions were not your opinions and you resented me for a while and maybe some people stopped reading me. The good news is that there is always more people starting to read me, so I’m ok with that. You cannot be loved by everybody, neither God with all his glory was able to manage that.

Although people perceive me as an extrovert, I am quite the  introvert I assure you. What I am is a very brave, educated and disciplined introvert. I know how things should be done, I know how I should act in order to get the best of my surroundings and I do just that even if my brain is screaming to just go back home and lock the door.  As an introvert I need a journal. You see I rarely can be myself around people, my cat is the only one that knows me for real probably. A journal helps organize things, set goals and analyze later in order to avoid future mistakes. As an introvert a journal is the best friend you can have. It keeps your secrets and does not judge. A journal helps you focus and bring clarity, because you are writing about your life and in order to do that you must review events and feelings.

This blog has helped me keep track of the person I am still becoming. When I started writing I was this confused fragile and bohemian human being, trying to define itself. Now I have a list with things I want to do before I die and I am actually crossing a few of them per year. You must have an idea what it feels like to see that you can actually turn dreams into reality and accomplish goals you set when you thought you might never get there.

So I will continue writing, I will continue to give you stories to read for coffee in the morning, but starting today the most personal and intimate things will belong in a real journal. Unless they are really funny, in that case I will share, because making people happy is my super power and with great power comes great responsibility. :)

Stay safe, stay happy!


Aug 25 2015

Hai să vă împart secretul unei vieți împlinite

Category: CommonIuliana @ 0:40

2015-08-20 09.50.46  Acum ceva ani erau la mare căutare discursurile motivaționale ale lui Robin Sharma. Am printre cunoscuții mei niște oameni care erau ferm convinși ca omul ăsta poseda secretul despre  the purpose of meaning și ascultau la nesfârșit podcasturile omulețului în speranța că poate-poate ce i s-a întâmplat lui Robin Sharma li se va întâmpla și lor.

Oameni buni, hai să vă explic o treaba, nu știe nimeni secretul unei vieți împlinite, nu deține nimeni formula generală a fericirii. Pentru ca treburile astea sunt relative la persoana în cauză. Ce mă face pe mine fericită și împlinită, este foarte posibil să nu te facă pe tine să te simți la fel. Lucrul ăsta se vede cel mai bine când relațiile eșuează din diferențe ireconciliabile.

Plus mai e o chestie, dacă voi ați descoperi secretul unei vieți împlinite sau formula fericirii sunt în stare să bat pariu ca o variabilă importantă în amândouă este timpul. Ceea ce înseamnă că pentru a te simți împlinit și fericit, tu trebuie să consumi timp. Păi atunci, ai alege să consumi timpul respectiv încercând să-i ajuți pe alții să înțeleagă ce ai înțeles tu? (în schimbul unor sume de bani sau din bunătatea inimii tale) Pun pariu că nimeni nu ar face-o. Eu una nu aș face-o. Aș fi mult prea ocupată să mă bucur de împlinirea și fericirea mea, eventual aș împarți-o cu cei dragi, dar în nici un caz, și pentru nici un preț nu mi-aș consuma timpul zburând în toate colțurile lumii încercând să le explic altora o experiență pur personală.

Adică, faceți un exercițiu de imaginație și înlocuiți unii termeni de prin discursurile domnului  cu termeni religioși. Dacă nu vă iese o slujbă creștinească atâta rău! Pentru că liderii ăștia fără turmă, care îți explică ție cum să te simți lider, când tu nu ești altceva decât un membru al unei turme, nu sunt altceva decât șarlatani, sunt preoți fără biserică, care nu vor altceva decât banii tăi. Pentru că dacă nu îi voiau, nu ți i-ar fi cerut.

Dar ce știu eu? Eu sunt doar o persoana hyper realistă și hyper cerebrală.

Și apropos’, secretul unei vieți împlinite este să îți vezi naibii de viața ta!Na că vi l-am zis eu, fără să vă cer bani pentru asta.

Stay safe, stay happy!

 

 


Aug 18 2015

2^5

Category: CommonIuliana @ 20:35

Dragilor astazi este ziua mea. Si daca tot nu scriu mai des, ce alta ocazia mai bina decat asta, nu-i asa? Ei bine, vreti sa stiti cum a decurs ziua mea? Va povestesc, pentru ca trebuie sa vedeti cat de sucit e universul…

Weekendul de dinainte am gatit ca la Master Chef, pentru ca la firma la care lucrez e o traditie sa servesti colegii cu prajituri de casa. Avem o colega a carei mama primeste comenzi, dar este ori in concediu ori in delegatie asa ca a trebuit sa ma descurc. Specialitatea mea este cheese cake-ul, asa ca am facut trei sperand sa ajunga la 60 de oameni: unul cu oreo si crema de caramel(asta a fost star-ul), unul cu capsuni(locul 2) si unul cu ciocolata(meh…). 45 de minute bucata a durat facutul fiecaruia, mai mult au durat cumparaturile pentru ele. Unul l-am ars putin ca m-am luat cu niste cod si am uitat de el. :D

Azi dimineata eram la 5:30 in picioare. Eu am rutina mea, ceai, mic dejun, dus, eventual o alergare de 30 de minute daca apuc si daca am chef. La 7 eram deja la firma ca sa pun bunatatile la frigider. Apoi m-am intors acasa, am lucrat putin apoi m-am dus la dentist. Daa… la dentist.

Sa va explic cum am ajuns eu la dentist de ziua mea. Acum ceva vreme mi-am scos o masea de minte pentru ca maseaua de langa ea trebuia reparata. Avea o carie. Cum saptamana viitoare plec in Germania, mi-am zis ca n-ar strica sa rezolv problema saptamana asta. Problema e ca singura soltutie era sa merg de ziua mea, pentru ca doar atunci avea o gaura in program dentistul. Asa ca m-am dus. Si caria s-a dovedit mai mare decat estimat, asa ca a avut de lucrat la ea vreo ora jumate. Ajung la serviciu, tarziu, eu avand de terminat ceva destul de critic. Abia ajung in birou si imi dau seama ca nu imi gasesc telefonul personal. Ma panichez, deja aveam un sentiment de deja vu – acum doi ani in februarie mi-am mai pierdut un telefon. Sun de pe cel de serviciu, se auzea sunand, dar nu raspundea nimeni. Erau sanse mari sa il fi uitat fie in masina, fie sa il fi pierdut pe udneva pe drum si inca nu trecuse nimeni pe acolo sa il vada. Asa ca o iau la fuga pe tocuri subtiri de aproape 10 cm. (Da bre, m-am apucat de purtat tocuri, batranetile astea, te fac sa faci prostii :P) Am alergat pe toculete pana in parc unde aveam parcata masina, deschid cotiera si nenorocitul de telefon era acolo, rasturnat cu ecranul in afara si lipit de peretele ei. Abia daca se vedea, acesta fiind motivul pentru care nu l-am luat cand am plecat din masina.

Merg inapoi la la birou, deja aveam bataturi de la pantofi desigur, ceea ce a facut restul zilei foarte chinuitoare.

Normal ca nu am terminat ce aveam de facut si normal ca dupa ce a trecut anestezia a inceput sa ma doara maseaua, dar oricat de chinuitoare a fost ziua de astazi, vazandu-i pe colegii mei infruptandu-se din cheese cake-urile facute de mine si comportandu-se de parca le-as fi dau brownies cu exces de marijuana in ele mi-am dat seama ca a meritat.

Seara am ajuns acasa si pentru ca nu aveam chef de nimic altceva, mi-am ascultat unii dintre cei mai buni prieteni cantandu-mi “La Multi Ani” prin telefon, apoi mi-am luat somn pe la ora 23:00.

Apropos’, am primit iarasi mai multe urari decat ma asteptam pe Facebook. As dori sa imi cer scuze pentru lipsa mea de pe acolo, cum spuneam sunt o egoista si am invatat sa imi apreciez intimitatea(a se citi: duc o viata plictisitoare sinu fac nimic interesant :P), dar mi-am propus sa raspund la fiecare dintre ele si am facut-o. Deci nu v-am uitat si apreciez sincer urarile.

Si uite asa am trecut pragul de 2^5. N-as putea spune ca a fost o aniversare extraordinara, dar pentru antisociala de mine, mutata intr-un oras in care nu am prea multi prieteni, eu zic ca a fost bine.

Stay safe, stay happy!